31 iulie 2012

Nicolae Dabija literar.tecuci.eu  106x150 Iar fulgii astupara cerurile si drumurile...  După ce surugiul reuşi cu mare greu să scoată din noroaiele Sângerii rădvanul boieresc înfundat până la butuc – în fiecare prag de primăvară Bâcul se revărsa, acoperind cu apa lui tulbure semănăturile, drumurile şi grădinile sătuceanului, iar caii o luară la trap pe şleaul Chişinăului dumnealui, logofătul chir Costache Conachi, se lăsă furat de gânduri.   Nu mai vedea nici lipoveanul bărbos de pe capră, cu ciubucul lung vârât după brâu şi biciuind caii, nici roţile împroșcând lostopanele de noroi, nici salcâmii cu coaja jupuită de prea multele ploi, perindându-se prin dreptul ferestruicii. În faţa ochilor îi stătea Zulnia — doamna inimii lui, cu zâmbetul ei, care „băga în mormânt şi învia din morţi…”  Reconstitui, încă o dată, în minte acea zi, când o revăzu la Chişinău. Sosise în capitala guberniei de la Sângera, unde se oprise în una din casele vărului său, chir Veniamin Costachi, mitropolitul, cel care a fugit de zurbalâcul grecilor „împrostit”, adică îmbrăcat în haine simple — ca să nu fie cunoscut, şi a intrat în carantina ruseasca de la Sculeni cu brişcă împrumutată, fără nimic, numai cu pecetea mitropoliei în buzunar.  În acea zi, după ce stihuitorul cumpără de pe la lipscani ghermesuturi, şuvaiele, citarele, ilicuri şi alte nimicuri pentru cuconiţe, porunci surugiului să tragă într-o ogradă largă de deasupra Bâcului, unde i s-a spus că s-ar afla casa cu două caturi a boierului Bartolomeu, pe care-l ştia încă de pe vremea când acesta fusese ispravnic în Ţara-de-Jos. Întrebă arnăutul care alergase să deschidă uşa faetonului, dacă „aici lăcuieşte conu Iordache Chiriac Bartolomeu”. (mai mult…)

Tudor Gheorghe Calotescu Lumea cealaltă se vede din lumea asta  Azi am făcut cu adevărat cunoştinţă cu poetul Tudor Gheorghe Calotescu, pentru că abia acum am trecut prin emoţia lui de-o clipă turnată în poemele universale ce alcătuiesc recentul volum Într-o lume oglindă.  Am sentimentul că sunt pe poziţie, că nu greşesc vorbind la superlativ despre el. E suficient să-i citeşti câteva poezii precum: Concasăm vise, De-a v-aţi ascunselea, Cad păsări, Întorc ceasul, Să ningă, Nu vreau, Axioma iubirii, Iluzia libertăţii ţine cât o prăbuşire, În viaţa asta jocurile sunt făcute, Te zidesc, Nu mai pictez, La supermarket, Lumea se comprimă, La amanet, Sunt o poveste, Doamne, Mamă (şi numărul lor poate continua) pentru a-ţi da seama că acest poet nu e unul obişnuit, făcut, ci unul născut.
Se vede că nimic nu e căutat, poezia îi iese în întâmpinare din fiecare lucru, iar rolul lui este doar de-a o scrie. Asupra lui se dă un adevărat asalt căruia uneori nici nu-i poate face faţă, singur o sugerează în poezia Doamne : ‚nu-mi da iubire/ nu cred că mai ştiu/ ce să fac cu ea/ abuzez de nebun/ sufoc lumea/ păcătuiesc ca um măr/ ce se dăruie-nflorit/ pe o mângâiere de vânt/ mă îngrop rădăcină/ visez lumină/ îmi despletesc frunzele/ mă îmbrac cu omăt/ şi-ţi promit primăvară/ mugurul meu// Doamne/ cât de mult te iubesc’. Cu cât mai multă iubire, pe atât mai multă poezie. E ca şi când nu poezia ar fi a lui, ci invers. Se confirmă în felul acesta adevărul potrivit căruia noi suntem înconjuraţi numai de lucruri ‘bune foarte’,  dar pentru a le vedea trebuie să ni se deschidă ceilalţi ochi. Din cele mai umile cuvinte scoate esenţe întocmai ca alchimiştii, esenţe ce sporesc lumea  ‘lucrurilor care nu se văd’. (mai mult…)

30 iulie 2012

grigore vieru 150x147 Lucrare în cuvânt şi rolul sugestiei estetice

foto: ziarulnatiunea.ro

Grigore Vieru este adeptul poeziei de factură folclorico-modernă, motiv pentru care valorifică din plin toate figurile limbajului poetic. În acest sens, încă de la debut, criticii au descoperit o serie întreagă de atribute cu privire la universul liric vierean. Poetul se dovedeşte a fi nu doar un mesager al înţelepciunii folclorice, ci şi un explorator al noilor orizonturi lirice. În încercarea de a mărturisi cuvântul său, poetul se aventurează atât în tainele trecutului de unde împrumută estetica muzicală a poeziei clasice, tâlcuirea şi repetiţia poeziei folclorice (de unde putem vorbi de un etnolirism vierean), dar şi în tainele şi nebănuitele căi ale modernităţii târzii, prin tehnica numită intertextualism. De exemplu, descoperirea realizată de criticul Mihail Dolgan cu privire la tehnica dialogală a liricii vierene este relevantă.
Plierea discursului poetic între trecut şi prezent, între aceste două tipuri de texte, constituie o coordonată fundamentală a liricii vierene, fapt ce ne permite să afirmăm că autorul „păşeşte” printre postmoderni, fără a pretinde că este un veritabil postmodernist. Bineînţeles, G. Vieru nu poate fi considerat un postmodernist în înţelesul deplin al cuvântului, deoarece el nu practică religia nihilistă a curentului, ci dimpotrivă, îndeamnă la o recuperare a armoniilor muzicale. De altfel, criticul Eugen Simion, căutând locul lui Vieru în postmodernism, ajunge la concluzia: „Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu satul în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. (mai mult…)

Amintiri din samsara tecuci.eu  113x150 Arhitectura suferinţei  sau amintirile din „Samsara” ale lui Dan Sandu  Într-o seară agasantă de toamnă mi-a telefonat din Berzunţii Bacăului. Mai bine de o jumătate de oră mi-a vorbit, pe ritm de hip-hop, despre un arbore genealogic comun (o ramură Şerban din Şinca – Nouă, Făgăraş), din care rezulta că suntem urmaşii unor descălecători de neam şi, implicit, suntem veri primari. Mi-a trimis apoi câteva „dovezi”, destul de subţiri, într-un plic desfăcut la toate cataramele de poşta noastră neodemocratică. Cu acelaşi plic am primit şi interesantul volum de „versuri” – „Amintiri din Samsara” – Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011. În ceea ce priveşte „arborele genealogic”, de care face caz patriotic, nu pot rezona cu frisonările poetului Dan Sandu, genitorii mei interogaţi sistematic neavând în amintirile lor ancestrale strămutări sau descălecări. Dar cred că mai avem timp de cercetări comune.  „Amintiri din Samsara” e cu adevărat o carte şocantă, provocatoare, necesară. Este o carte utilă atât pentru cei tineri şi foarte tineri, fără memoria comunismului, cât şi pentru cei cu memoria scurtă sau inundată de nostalgia „infernului roşu”. Dan Sandu îşi merită eticheta de „nonconformist superior” a criticilor de întâmpinare, dar şi pe aceea de „ingenios netemperat”.  „Amintiri din Samsara” e o carte ingenioasă care ne retrimite în zona neagră a trecutului nostru comunist, ne face să retrăim textele care au distrus fibra poporului român, vieţile părinţilor noştri şi ne-au deraiat (multora dintre noi) destinele pentru toată viaţa. (mai mult…)

29 iulie 2012

arborele eminescu 127x150 Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei   Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de capitală. Toate munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu. Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere în mod repetat acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.  Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mânăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi , sub îngrijirea doctorului Iszac.  Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea însă un mesaj  important: Eminescu trebuia să fie paralizat, (mai mult…)

Postari mai noi »