26 septembrie 2012

Berbec 150x90 Spaimele copilãriei…Moto : „E foarte bine ca un copil să simtă dragostea
părinţilor  la  nevoie, dar  dacă  el  nu învaţă
nimic din ea, totul pare zadarnic .”

Începusem să urc pe deal încă din cea mai fragedă copilărie. Nu aveam de ales, întrucât proprietatea părinţilor mei era în majoritate pe dealurile Petroşaniului : în Obârşie, Cioacă, Deluţ, Chiciora, Dos, Smreac, Preluci. Doar proprietăţile numite Crevezâi  şi Plopu erau „la drum”, adică poţi merge cu căruţa sau cu maşina până la ele.

Aveam aproape cinci ani (părinţii şi surorile mi-au povestit amănunte), când am încercat prima dată să îmi obţin „independenţa”. Asta în relaţie directă cu sora mea Ana, de care mă despărţeau doar patru ani, în favoarea ei.

Nimeni nu-şi mai aminteşte motivul conflictului dintre noi, că altfel ne înţelegeam destul de bine. Cert e că eram singuri acasă şi din joacă în joacă ne-am trezit în plin război. Eu cu mătura de nuiele din curte, iar ea cu o greblă găsită la îndemână. Bineînţeles că sora mea fiind mai mare, nu şi-a pus mintea cu mine şi când s-a tras linia contabilizării loviturilor eu am fost cel socotit învingător la puncte, numai că asta nu mi-a folosit la nimic. Ba chiar mai rău, scorul s-a întors împotriva mea, atunci când, la final, Ana mi-a servit upercutul : Mă duc şi te spun la Miliţie!. (mai mult…)

Paul Blaj literar.tecuci.eu  150x103 Din Memorialul dantelelor galbeneNu cunosc o armurã mai duioasa

mergeam amândoi pe strada abatuti
eu mai dadeam cu piciorul într-o piatra
ca într-o minge
aveam cravata de pionier
si tu mi-ai zis ce vrei sã îsi iau
iar vorbele tale intrau grav în copilaria mea
pentru ca purtau toata dragostea unui tata
pentru singurul lui baiat
vreau un ceas de mâna am spus
cu fosfor curea neagrã si acesta
a fost primul meu ceas de mânã
acum e printr-un sertar
cu lentila spartã
fãrã nimic util ar spune unii
dar numai un om care a trãit cu pâine pe cartelã
stie ce vreau sã spun (mai mult…)

6 august 2012

Petru Blaj Dinvale 150x112 Prieteni din copilărie…  Moto :   Cine crede că un prieten înseamnă doar un simplu „a-mic”, va avea multe amintiri însemnate cu „A-mare”.

Oamenii, spun bătrânii, se dau unul după altul, fie la bine, fie la rău. Şi nu e puţin lucru, să întâlneşti în copilărie, după expresia poetului Paul-Sân-Petru : „oameni, şi nu altceva”.

Pentru că fratele meu, Ioan (noi îi ziceam Onu, de la Ioan, Ionuţ, Onuţ, Onu) era mai mare ca mine cu 11 ani, nu am avut privilegiul de a fi mult timp împreună şi bineînţeles nici la joacă şi nici la şcoală. Îmi amintesc, doar puţine lucruri petrecute între noi în copilărie. Ştiu că făcuse special pentru mine un trenuleţ cu locomotivă şi vagoane din lemn, pe care îl trecea printr-un tunel săpat într-un muşuroi din grădină, iar eu l-am păstrat multă vreme cu drag şi mai ales de dorul lui, căci era angajat de tinerel şi stătea foarte puţin acasă. Când a primit primul salariu ne-a cumpărat la toţi ai casei câte ceva. Mie mi-a adus o pereche de ghetuţe albe cu care sunt încălţat într-o poză cu bunicii şi două surori, pe când aveam 6 ani. Era aşa de plăcut la înfăţişare şi la suflet că până şi animalele de pe lângă casă îl iubeau într-un fel aparte. (mai mult…)

29 iulie 2012

Coline 150x108 Moare Groasa !...   Moto : Când ignoranţa se simte la ea acasă, inteligenţa este trimisă la plimbare.  Nimic nu impresionează mintea unui copil, cu atâta putere, cum o fac poveştile despre strigoi. Când doi adulţi vorbesc între ei despre vâlve, stafii, fantome, moroi sau strigoi, şi dacă aceştia sunt şi bătrâni, numai pronunţarea cuvintelor în sine are un impact copleşitor asupra minţilor în formare, veşnic preocupate de necunoscut. Iar dacă acest lucru se întâmplă chiar la Priveghi, lângă sicriul cu mortul în el, atunci de câte ori arunci ochii spre copârşeu ţi se pare că mişcă ceva uşor în el : o mână, sau numai câteva degete, sau buzele, ori pleoapele, ori bărbia celui privegheat şi aceasta cu atât mai tare cu cât pânza ce îl acoperă chiar se leagănă foarte fin la închiderea sau deschiderea uşilor ce sunt într-un permanent dute-vino determinat, toată noaptea, de unii care vin şi alţii care pleacă.  La acestea, dacă se mai adaugă şi lătratul  câinilor, sau când dinspre grajduri  se aud zgomote provocate de animale, e cât se poate de clar că aspectul celui decedat va fi cercetat cu idei gata confecţionate, că nu-ţi mai trebuie decât o scânteie ca să ţi se facă părul măciucă, sau să te ia cu răcoare pe dedesubt.  Tocmai pentru a evita aceste determinaţii, oamenii, la priveghi,  spun povestiri hazlii, (bancuri) de tot felul. Se mai servesc cu câte o prăjitură şi cu câteva  pahare cu vin sau cu ţuică, suficient să li se înceţoşeze capul, numai bine pentru a da frâu liber fanteziei, şi atunci să te ţii!. (mai mult…)