30 iulie 2012

Amintiri din samsara tecuci.eu  113x150 Arhitectura suferinţei  sau amintirile din „Samsara” ale lui Dan Sandu  Într-o seară agasantă de toamnă mi-a telefonat din Berzunţii Bacăului. Mai bine de o jumătate de oră mi-a vorbit, pe ritm de hip-hop, despre un arbore genealogic comun (o ramură Şerban din Şinca – Nouă, Făgăraş), din care rezulta că suntem urmaşii unor descălecători de neam şi, implicit, suntem veri primari. Mi-a trimis apoi câteva „dovezi”, destul de subţiri, într-un plic desfăcut la toate cataramele de poşta noastră neodemocratică. Cu acelaşi plic am primit şi interesantul volum de „versuri” – „Amintiri din Samsara” – Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011. În ceea ce priveşte „arborele genealogic”, de care face caz patriotic, nu pot rezona cu frisonările poetului Dan Sandu, genitorii mei interogaţi sistematic neavând în amintirile lor ancestrale strămutări sau descălecări. Dar cred că mai avem timp de cercetări comune.  „Amintiri din Samsara” e cu adevărat o carte şocantă, provocatoare, necesară. Este o carte utilă atât pentru cei tineri şi foarte tineri, fără memoria comunismului, cât şi pentru cei cu memoria scurtă sau inundată de nostalgia „infernului roşu”. Dan Sandu îşi merită eticheta de „nonconformist superior” a criticilor de întâmpinare, dar şi pe aceea de „ingenios netemperat”.  „Amintiri din Samsara” e o carte ingenioasă care ne retrimite în zona neagră a trecutului nostru comunist, ne face să retrăim textele care au distrus fibra poporului român, vieţile părinţilor noştri şi ne-au deraiat (multora dintre noi) destinele pentru toată viaţa. Am citit cartea Sandului cu încrâncenarea posedatului, fiindcă pagină cu pagină, poem cu poem am retrăit lacrimile părinţilor mei, deposedaţi de pământ şi de speranţe, şi trecutul meu de pionier – utecist – tânăr cu vise năruite în antecamera unui potentat comunist (secretar rural B.O.B., cu şapte clase la fără frecvenţă) din cauză de „dosar” (tatăl meu făcând ceva puşcărie: chiabur – fugar – anticolectivist). Eu n-am perceput colectivizarea agriculturii, copil fiind, cu ajutorul unor secvenţe faustiene, aşa cum a încercat C. Noica să explice în cărţile sale acest act criminal.
Textele din „Amintiri din Samsara” nu sunt originale, cum observă şi maestrul Calistrat Costin în prefaţa aplicată pe care o semnează, ci sunt citate între ghilimele din presa vremii (ode, osanale, omagii, imne de slavă) sau din „directive” (N.K.V.D.) şi „teze” privitoare la … „lupta de clasă”. Toate sunt închinate sau aparţin celor „mai iubiţi fii ai poporului român” risipite prin presa aservită regimului criminal comunist, impus cu forţa de Stalin şi armata sovietică de ocupaţie. Scormonind în presa vremii, Dan Sandu scoate la iveală bucăţi întunecate de „hotărâri politice” străine de sufletul românului etern. E drept că vinovaţi au fost şi unii condeieri care au semnat „pactul cu Mefisto”, preocupaţi să-şi spele pielea dalmaţiană, contribuind la instaurarea şi menţinerea „infernului roşu”.
O carte riscată şi riscantă, poate un pariu al poetului cu sinele său, cu istoria, nu numai personală. Unele, mici, intervenţii ale autorului salvează textele şi îndulcesc jena culturală a laşităţii noastre generale, a neputinţei de a ne revolta şi de a muri pentru libertatea spiritului, a cuvântului. Dan Sandu aminteşte celor de azi, la fel de laşi ca şi cei de ieri, că laţul cuvântului se insinuează şerpeşte şi ne sugrumă, mai repede decât cătuşele, drpeturile şi libertăţile. În „obsedantul, gloriosul sau stalinistul deceniu”, am urcat pe culmile dogmatismului marxist – leninist. Poporul român trebuia să ştie că doar „Stalin şi poporul rus libertate / ne-a adus” şi că „Lui Stalin, Stalin Slavă să-i cântăm” (p. 20). Nimic nu era frumos în viaţa noastră, fiindcă „frumosul este lupta / lupta sacră pentru comunism” (p. 23). Să ne reamintim în fiecare zi sloganul hilar – războinic românesc „Ana Pauker şi cu Dej / au băgat spaima-n burghezi!”. De la scriitorii români convertiţi, unii celebri, ca Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, comuniştii aşteptau „să creeze opere cu Feţi – Frumoşi comunişti” (p. 29) şi cu Ilene Cosânzene tractoriste, punând astfel piatra de temelie a literaturii române de inspiraţie „realist – socialistă”. Într-o directivă de prin 1948 se cerea ca din şcoli elementare, din licee şi facultăţi să fie înlăturaţi profesorii de valoare, populari, „locurile lor trebuie ocupate / de oameni numiţi de noi (comuniştii, n.n.) / având un nivel de pregătire slab / sau mediocru” (p. 40). Printr-o altă directivă (N.K.V.D.) se cerea ca la facultăţi „să ajungă cu prioritate / sau în mod exclusiv / cei care nu sunt interesaţi / să se perfecţioneze ( la nivel înalt / ci doar să obţină o diplomă” (p. 43). Pentru a crea „omul nou” comunist, totul trebuia controlat de P.C.R. şi de Securitate şi pus sub semnul educaţiei socialiste patriotice marxist – leninisto – staliniste. Specialiştii din diverse domenii trebuiau „inlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică / pregătire profesională / necalificaţi” (p. 42). Cu mânie proletară se înfiera intervenţia armatei americane în Coreea şi Vietnam, poporul român fiind trup şi suflet alături de suferinţa celor două popoare asiatice, intrate sub tutela Moscovei, exemple de urmat pe calea construirii orânduirii socialiste pe baza învăţăturii marxist – leniniste. Viaţa de zi cu zi a fiecărui român a intrat într-o nouă epocă: de teroare roşie, de frică de braţul înarmat al clasei muncitoare şi de tăcere vinovată. Mulţi scriitori, cu talent uriaş, recuperaţi din „miasmele burghezo – moşiereşti”, au devenit oameni de bază ai regimului comunist şi şi-au vândut sufletul contribuind la îngenunchierea propriului popor.
În timp ce „valahul trebuia atâta bătut / până curge sânge din ciolan” (p. 44), prizonierii de război trebuiau evisceraţi, iar electricianul Gh. Gh. Dej glorificat ca salvator de ţară şi geniu politic. Cine nu voia să înţeleagă sau nu era de acord cu noua orânduire, înfunda puşcăria (Piteşti, Aiud, Ocnele Mari, etc.) era deportat (Bărăgan, Delta Dunării) sau trimis în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. În puşcăriile comuniste „deţinuţii erau bătuţi până se scăpau pe ei / erau obligaţi să-şi mănânce propriile fecale / sau chiar bătuţi cu un baston /de fier peste faţă / şi trup” (p. 52). Cei din lagărele de muncă erau înfometaţi, foamea dezumanizandu-i pe condamnaţi încât aceştia mâncau „iarbă, rădăcini, insecte, râme, şoareci, şerpi, şobolani, broaşte” şi chiar „trupurile celor care mureau /după numărătoarea de seară / erau ciopârţite / şi carnea mâncată aşa crudă” (p. 54 – 55 – mărturia puşcăriaşilor Marin Stănescu şi Gheorghe Andreica). Reeducarea prin suferinţe fizice şi psihice avea ca obiectiv obţinerea unui „om nou” terorizat, supus, obedient noului regim. Poporul român intrase astfel în abatorul istoriei.
În „epoca de aur” a lui Nicolae Ceauşescu, „Geniul Carpaţilor”, poporul român a fost obligat să asiste la cuvântări interminabile peltice (în pieţele publice), fiindcă trebuia să ştie că „fiecare aparţine tuturor / şi toţi sunt proprietatea fiecăruia / toţi sclavi / şi toţi egali / ne trebuie docilitate… /fiind nevoie de şefi / şi de sclavi” (p. 83) pentru a ajunge pe cele mai înalte culmi de progres şi de civilizaţie. O întreagă fenomenalogie hegeliană. Am devenit un „popor vegetal” (Ana Blandiana), produsul unui experiment reuşit, efectele fiind vizibile şi astăzi.
Despre „Amintiri din Sansara”, dl. Calistrat Costin crede că e o „găselniţă amuzantă, dar care devine al dracului de gravă, pe alocuri întristătoare” (p. 6) şi se întreabă, alintându-se desigur, ce „comună o fi Samsara asta?”.
Dan Sandu reuşeşte să rescrie o pagină neagră din istoria noastră, să invite astfel tânăra generaţie să-şi cunoască trecutul ca să nu fie obligaţia să retrăiască suferinţa părinţilor noştri. În fond „Samsara” este o doctrină budistă – brahmanistă – jainistă care consideră suferinţa ca trăsătură dominantă a existenţei umane, decurgând din faptele comise de om, atât în viaţa sa prezentă cât şi în vieţile sale anterioare şi viitoare (teoria reîncarnării). Cei ce-au suferit cu adevărat, în epoca de tristă amintire, s-au retras în singurătatea mormintelor, în timp ce călăii lor (mulţi dintre ei) au avut parte de onoruri naţionale.
Cartea lui Dan Sandu dă seama despre arhitectura suferinţei poporului român în epoca de tristă amintire. Faptul că e tipărită cu caractere tipice vechilor maşini de scris (cine mai ştie azi ce acrobaţii sociale făceau în epocă posesorii acestor ustensile pentru a înşela vigilenţa securităţii?) „Amintiri din Samsara” dă impresia de carte – samizdat. Oricum, după lectura cărţii lui Dan Sandu, carte ingenioasă şi tragică, dacă nu devii mizantrop, poţi izbucni în plâns fără reţineri!.

Scris de Dan Movileanu

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.