8 august 2012

Eleonora Stamate 2011 3 Eleonora Stamate – „Cristale cu aromă de pelin” – Noi trepte ale viziunii sale poetice    După volumele „Simfonie crepusculară” (2001), „Castelul îngerilor” (2004), „Viață la infinit” (2010), poeta  Eleonora Stamate continuă cu o nouă și profundă mărturie a liricii sale – „Cristale cu aromă de pelin” (Editura Axis Libri – Galați) – neliniști adânci ale unui suflet sensibil.  Pentru sensibilitatea celui care mai vibrează în fața cuvântului armonizat deplin cu natura – simbioză de trăiri superioare – „Cristale cu aromă de pelin” se profilează ca o mărturie reală despre singurătate, prietenie, divinitate, iubire, trecător și peren în viață.  Cartea ne dezvăluie, elegant și tulburător, trăirile intense ale poetei, în lumină și speranță, între viață și moarte, „într-o lume ca o umbră,/Cu clipe și amurguri/mirifice” („Iluzie”).  Eleonora Stamate se află într-o lume deosebită, pe care o filtrează prin propriile trăiri, cu sensibilitate și evlavie, dar și cu talent și trudă. Își „pune tâmpla la rădăcina cuvântului” și „va simți cu fiece filă găsită/că se unește/cerul cu pământul/într-un singur glas.” („Cheamă-mă”).  „Poezia este lumea, umanitatea, propria viață, înflorite prin cuvânt…” afirmă Giuseppe Ungaretti.  Și pentru Eleonora Stamate, cartea e „o catedrală, în care cuvintele ating suflete/ele vibrează…vibrează” („Ce-i cartea?”).  Noul volum degajă farmecul deosebit al unui spirit superior, care pune în evidență trăsăturile marcante ale poetei, într-o continuă căutare, contactul cu lumea reală fiind realizat cu înțelepciune, eleganță si seninătate. (mai mult…)

29 iulie 2012

Cristale cu aroma de pelin tecuci.eu  104x150 Volumul Eleonorei Stamate Cristale cu aromă de pelin,  un megapoem răsfăţat de metafore  Dominanta acestei salutare apariţii lirice este, aşa de frumos zisă, o „poezie a poeziei”, e aşa cum am vorbi noi despre mama, pentru că (exprim poate un truism) ea este laptele ce creşte fructul poeziei tot mai viguros. Şi doamna Eleonora Stamate cultivă cu har abundent un laudaţio al poeziei demonstrând cumva că aceasta e minunată ca însăşi poezia. Nici vorbă de-o persiflare, dar pe cu totul alt plan, de regulă parodic la Topârceanu, care după o suită bogată de comparaţii, în final compară …cu o cioară!  Poeta nostră însă îşi exprimă elogiul poeziei până la sanctificare într-un fel de salbe metaforice, de-ţi vine însuţi să te metafizezi până la sublima abstractizare. Pentru Domnia sa, însăşi cartea este un „petec de cer”, pe care, cu ochii, Domnul împarte, sfinţeşte lumina din noi  (poezia Ce-i cartea, pag.17). Apoi beţia metaforică (devine contaminantă) ţine până în zorii paginei  unde cartea e „un ochi de soare” pe chipul unui nor însingurat, o pasăre care trece prin foc (replică sonoră la „Pasărea de foc” a lui Manuel Defalla), o insulă albastră, unde visele dansează în „robe de cristal”. Şi poeta reia expozeul tropilor, echivalând cartea cu o catedrală în care cuvintele ating suflete, şi ele vibrează… vibrează…Ce-i cartea decât o ofrandă adusă secundelor, o orgă celestă prin silabe vibrând… Numai într-o carte…ninge cu petale!…Unde balaurii leapădă grămezi de aur peste cuvinte. (mai mult…)