10 august 2012

Eminescu 150x92 Asasinarea lui Eminescu  Cel mai mare poet pe vremea lui Eminescu era considerat Nicoleanu. Aşa cum pe timpurile de glorie ale lui Grigore Vieru cel mai mare poet basarabean era de­clarat Emilian Bucov.

Cine mai ştie azi de Nicoleanu?! Dar de Bucov?!

Iată însă că mai vin şi alţii care cred că ar trebui să renunţăm la Eminescu, în numele nobil al integrării noastre eu­ropene. „Cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare nu veţi intra în Europa”, ne atenţiona acum o vreme la un simpozion de la Uniunea Scriitori­lor din Chişinău un scriitor bucureştean. Imediat câţi­va tineri de la revista „Contrafort” au pre­luat ştafeta acestei spuse regretabile şi l-au declarat pe Poetul nostru Naţional „vetust” şi „depăşit”. „Depăşit” de către cine?! Nu se ştie. Deşi cei care susţi­neau această inepţie lăsau să se înţe­leagă că ei înşişi ar fi gata să-l în­treacă; deocamdată însă, din păcate, domniile lor n-au scris aproape nimic sau, ca să fim şi mai expliciţi, chiar ni­mic.

Nu poţi iubi naţiunea română, detes­tându-i valorile.

Şi Alex Ştefănescu se referea în ,,România liberă” la un detractor de azi al lui Eminescu pe nume Rădulescu, care se lăuda în „Dilema” că nu 1-a citit pe Eminescu. (mai mult…)

30 iulie 2012

grigore vieru 150x147 Lucrare în cuvânt şi rolul sugestiei estetice

foto: ziarulnatiunea.ro

Grigore Vieru este adeptul poeziei de factură folclorico-modernă, motiv pentru care valorifică din plin toate figurile limbajului poetic. În acest sens, încă de la debut, criticii au descoperit o serie întreagă de atribute cu privire la universul liric vierean. Poetul se dovedeşte a fi nu doar un mesager al înţelepciunii folclorice, ci şi un explorator al noilor orizonturi lirice. În încercarea de a mărturisi cuvântul său, poetul se aventurează atât în tainele trecutului de unde împrumută estetica muzicală a poeziei clasice, tâlcuirea şi repetiţia poeziei folclorice (de unde putem vorbi de un etnolirism vierean), dar şi în tainele şi nebănuitele căi ale modernităţii târzii, prin tehnica numită intertextualism. De exemplu, descoperirea realizată de criticul Mihail Dolgan cu privire la tehnica dialogală a liricii vierene este relevantă.
Plierea discursului poetic între trecut şi prezent, între aceste două tipuri de texte, constituie o coordonată fundamentală a liricii vierene, fapt ce ne permite să afirmăm că autorul „păşeşte” printre postmoderni, fără a pretinde că este un veritabil postmodernist. Bineînţeles, G. Vieru nu poate fi considerat un postmodernist în înţelesul deplin al cuvântului, deoarece el nu practică religia nihilistă a curentului, ci dimpotrivă, îndeamnă la o recuperare a armoniilor muzicale. De altfel, criticul Eugen Simion, căutând locul lui Vieru în postmodernism, ajunge la concluzia: „Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu satul în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. (mai mult…)