8 august 2012

Eleonora Stamate 2011 3 Eleonora Stamate – „Cristale cu aromă de pelin” – Noi trepte ale viziunii sale poetice    După volumele „Simfonie crepusculară” (2001), „Castelul îngerilor” (2004), „Viață la infinit” (2010), poeta  Eleonora Stamate continuă cu o nouă și profundă mărturie a liricii sale – „Cristale cu aromă de pelin” (Editura Axis Libri – Galați) – neliniști adânci ale unui suflet sensibil.  Pentru sensibilitatea celui care mai vibrează în fața cuvântului armonizat deplin cu natura – simbioză de trăiri superioare – „Cristale cu aromă de pelin” se profilează ca o mărturie reală despre singurătate, prietenie, divinitate, iubire, trecător și peren în viață.  Cartea ne dezvăluie, elegant și tulburător, trăirile intense ale poetei, în lumină și speranță, între viață și moarte, „într-o lume ca o umbră,/Cu clipe și amurguri/mirifice” („Iluzie”).  Eleonora Stamate se află într-o lume deosebită, pe care o filtrează prin propriile trăiri, cu sensibilitate și evlavie, dar și cu talent și trudă. Își „pune tâmpla la rădăcina cuvântului” și „va simți cu fiece filă găsită/că se unește/cerul cu pământul/într-un singur glas.” („Cheamă-mă”).  „Poezia este lumea, umanitatea, propria viață, înflorite prin cuvânt…” afirmă Giuseppe Ungaretti.  Și pentru Eleonora Stamate, cartea e „o catedrală, în care cuvintele ating suflete/ele vibrează…vibrează” („Ce-i cartea?”).  Noul volum degajă farmecul deosebit al unui spirit superior, care pune în evidență trăsăturile marcante ale poetei, într-o continuă căutare, contactul cu lumea reală fiind realizat cu înțelepciune, eleganță si seninătate.

Întregul volum e conceput ca un amplu poem, împărțit în cinci capitole, care reprezintă, de altfel, trepte ale cunoașterii, ale legăturii cu divinitatea, ale viziunii sale poetice.

Dedicat „cu gând pios, celei care a fost Învățătoarea Elena Oprea, iubitoare de slovă românească”, volumul demonstrează, de asemenea, respectul pe care Eleonora Stamate îl manifestă față de dascăl, dăltuitor de suflete și dătător de lumină.

Poezia care deschide primul capitol, „Ce-i cartea?” rezumă cel mai bine atitudinea poetică a Eleonorei Stamate și poate fi considerat un fel de poem emblemă pentru întreaga sa creație. Avem în față imagini surprinzătoare în care jocul corespondențelor se desfășoară clar, elegant, prin prisma sensibilității poetei, totdeauna având de partea sa elementele cosmice – cerul, soarele, stele, amurgul.

Capitolul I este un elogiu adus cărții, o înșiruire de imagini – metafore ale simțurilor – poeta definind forme și mai puțin obiecte, fiecare sugerând lumina, înaltul: cartea e „un petic de cer,/pe care, cu ochii, Domnul o împarte, sfințește lumina din noi”. Intervine aici, discret și profund, în același timp, Divinul – ideea divinității fiind prezentă în paginile cărții – cu pregnanță în capitolul al II-lea. Invocațiile la adresa Divinității sunt urmare a unor căutări sufletești, a dorinței de bine, de frumos, de identificare cu universul. Admirabile și emoționante sunt, astfel, versurile din „Mărturisire”, prin sinceritatea lor covârșitoare: „Doamne, mi-ai scris numele în stele,/ca să mă topesc de doru-ți fierbinte”, sau, „M-ai strigat din vârf de munte/ca să-mi dai tăria Lui/la bine, la rău…”. „Și cu fruntea pe stele/M-ai călăuzit prin întuneric și ploaie.” Suntem aproape de spiritul arghezian, dar într-o primă atitudine a poetului, aceea a credinței, a supunerii, în care accentele de slavă sunt vizibile: „Doamne, izvorul meu și cântecele mele/Nădejdea mea și truda mea!?” – invocă poetul.

Zbuciumul sufletesc al poetei, neliniștile sale, îndoielile își găsesc alinare în relația specială pe care o are cu Dumnezeu – mărturisind cu smerenie și cu sinceritate sentimentele sale profunde: „Doamne, iartă-mă/că sunt semnul de întrebare/din gândul tău,/Și, în fraze neobosite/încă te caut…/Iartă-mă că mă las biciuită de vânt,/că nasc furtuni de stele./Iartă-mă că-ți trezesc/semne de mirare,/din când în când…”. („Iartă-mă”).

Atmosfera poeziei Eleonorei Stamate este aceea a purității, a existenței marcată de speranță, de optimism, creația devenind mod de a descoperi eternele răspunsuri despre viață. Cartea, această comoară din cuvinte, este „un ochi de soare pe chipul unui nor însingurat/o pasăre ce trece prin foc și dor/o insulă albastră, unde visele dansează în robe de cristal”. Și mai departe, feerica imagine: „Sub clopotul cărții, dangătul lui cheamă văzduhul/în lumea de basm”. Finalul poemului definește, ca o concluzie certă, ceea ce este esențial într-o creație, într-o carte, aceasta implicând cuvântul ca element primordial al vieții – frumusețea și energia prin care supraviețuim spiritual: „Ce-i cartea?/Fior nedeslușit…fără de moarte!”. Versurile ne duc ușor cu gândul la Tudor Arghezi, pentru care „cartea e o făgăduință, o bucurie, o călătorie prin suflete, gânduri și frumuseți” („Scrieri, XXVI”).

Poezia, creația înseamnă și zbatere și zbucium, cuvântul se naște din trudă și trăiri adânci, din însăși contopirea sufletului poetei cu ceea ce rostește, cu ceea ce este etern în lume – cu cerul și soarele, cu stelele: „Doar Soarele să se oprească-n cuvânt” („Doar Soarele”); „Lăsați Soarele să poposească-n cuvânt/să-mi lumineze îndoielile,/să-mi întoarcă fila efemera a istoriei/să îmi aline sufletul.” („Lăsați Soarele”).

Cartea devine, astfel, un ciclu al naturii, un „al cincilea anotimp/unul al cărților/printre care îngerii să rătăcească” („Doar Soarele”),  – un anotimp independent, vital pentru omenire.

Descoperim sufletul poetei, invadat de neliniștile vârstei mature, în versuri care traduc aceeași tulburătoare trudă în fața cuvântului: „De cate ori se va deschide cartea,/va sângera poemul” („De cate ori”), poeta mărturisind cu vădită emoție si sinceritate: „Să nu uiți niciodată/că mă sfâșie dorul de carte”. („Aprinde felinarele”).

Impresionează capacitatea de a trezi în cititor întrebări, emoții, sentimente viabile. Factorul esențial în crearea acestei atmosfere îl constituie în primul rând compoziția tematică inspirată dintr-o realitate apropiată trăirilor autoarei: „păduri de liane”, „linia orizontului”, „verdele ierbii”, „vârf de munte”, „arcuirea apelor”, „seara cu voal de scântei”, „furtuni de stele”, „steaua ce luminează/ drumul cu margarete spre apusul/ce suspină la ivirea zorilor”, „păsările migratoare”, „ploaia, vântul”, „străzile pustiite de toamnă”, „cerul sângeriu”, „cerul însingurat”, „ceața amurgului”, „singurătatea pietrelor”, „copacul ce tace sub luna/ce-și scutură marama”, „nopțile tăcute”, „susurul pârâului”, „zăpezile virgine”  ce „se pierd în avalanșe” se eternizează în spațiu și timp, în gravitate și durată, sugerând scurgerea timpului, simplitatea, dar si măreția, siguranța, dar și îndoiala, bucuria, dar și tristețea.

Aceasta realitate a cucerit-o, de aceea autoarea caută s-o înțeleagă și s-o exprime prin mijloacele sale specifice. A simțit emoția înfăptuirii pentru că a trăit-o. Peisajul transmite o diversitate de elemente de ordin contemplativ: „soarele începe să zâmbească/în vârf de piatră”, „pe umeri, țipă fluturii verzi în noaptea/în care doar sufletele noastre/cresc mănăstiri albastre spre cer”, poeta având mereu de partea sa lumina – forța dinamică sub puterea căreia „încep să cânte cuvintele”: „Târziu, sub frunți însingurate,/ de prea multă lumină, încep să cânte cuvintele” („De prea multă lumină”).

Emoția provocată de asemenea imagini se răsfiră în întreaga noastră ființă, devine cugetare. Asemenea unui romantic al cotidianului, autoarea surprinde profunzimea și frumusețea peisajului în mijlocul căruia se conturează totodată și frumusețea sufletului său, niciun aspect al universului nu-și pierde fundamentul real, devine, dimpotrivă, un monument al realității.

Amestec de intuiție sensibilă și de concentrare lucidă, poezia Eleonorei Stamate înseamnă pasiune, reflecție și dăruire sufletească, dar și adâncă și continuă trudă, adesea durere, sacrificiu, legământ ce nu poate fi trădat. Iată, în acest sens, tulburătoarele versuri: „De cate ori se va deschide cartea/va sângera poemul” („De cate ori”), sau „După fiecare poem mor încă o dată,/renasc în frunze/aromă nouă, aromă de pelin”. („Aromă de pelin”).

Imaginile curg unele din altele, se întrepătrund, cuvintele, cu înțelesuri profunde, sonore, devin instrumente de muzică, oferind armonie și echilibru specifice.

Visul, speranța, lumina, liniștea sunt, de asemenea, elemente esențiale ale poeziei Eleonorei Stamate. În fața întunericului și a singurătății, poeta descoperă „malul speranței” – visul devenind o lume „cu clipe și amurguri/mirifice”, pentru că, „doar sperând, descoperi lumina”. („Iluzie”).

Lumina cosmică așterne un val de frumuseți peste pământ și oameni. Mereu în căutare de lumină, de puritate, Eleonora Stamate își păstrează sufletul tânăr, vibrând în fața marilor frumuseți ale naturii înmiresmate de parfumul florilor, inundată de culorile curcubeului.

Starea spirituală definitorie pentru scrisul Eleonorei Stamate este meditația – stare ce construiește, cu elementele visului, un univers mirific, sinonim numai cu muzica existenței, proiectând imagini de basm: „un ochi de soare pe chipul unui nor însingurat/o pasăre ce trece prin foc și dor/o insulă albastră, unde visele dansează…” (pagina 17), „drumuri ninse de stele” („Printre șoapte”).

Versurile, caracterizate printr-un potențial de elevată simplitate, respiră o atmosferă ușor enigmatică. O simbolistică inedită se dezvăluie gradat, demonstrând aceeași nestinsă aspirație către puritate. Tonul suav se asociază cu imagini menite să contureze intențiile poetei, Eleonora Stamate simțind nevoia să stabilească o relație între poet – carte – divinitate – natură, tocmai pentru semnificațiile lor înalte. Oare nu dintr-o astfel de relație se conturează eternitatea artei, a poeziei?

Astfel, poeta se află într-un permanent raport cu spațiul, pe care îl contemplă, îl străbate, pe care îl interpretează în funcție de sentimentele sale, de atitudinea sa în fata vieții. Acest spațiu apare luminos, ca în poezia „De prea multă lumină”, de exemplu – sau în poeziile „Cândva”, „Iluzie”. Alteori, poeta sugerează un spațiu închis, al „reveriei” – cum îl numește Bachelard în „La poetique de l`espace” – ocrotitor, generator de liniște și calm, contrar accepției rilkiene, (pentru marele poet Rilke, casa, de exemplu, este spațiul închis). „Când plouă, mă ascund în poeme,/doar păsările migratoare/mă trezesc din visare” – spune poeta în poezia „Când plouă”; sau frumoasele versuri din poezia „Căutare”: „Când vine noaptea,/îmi caut adâncurile,/și descopăr/ziua care a trecut…/Doar păru-mi înflorește/ca o rouă,/visează primăvara din noi…/Ne cheamă iar/Clipa de apoi!”.

Emoționante și sincere sunt mărturisirile poetei, al cărei suflet vibrează în acord cu elementele universului. În acest sens, la fel de semnificative sunt și versurile din poezia „În zori”: „Eu port ninsori/la margine de noapte,/cu minute zăbovesc/într-un album./Și-mi țese ceasul/acorduri ancestrale,/Când amintirile pe umeri,/le adun!”

Capitolul al treilea pare să sintetizeze simbolurile titlului volumului; luciditatea poetică a Eleonorei Stamate combină imagini inedite: „Din ceasuri de aramă,/prin hornuri de tăcere,/mereu va curge mierea,/și ochiul cel mai fin” –  semne statornice – cu spaimele existențiale, uneori: „E-atâta frig/în sufletele încrâncenate,/ și mă întrebi de ce?” („Cristale cu aromă de pelin”).

Alteori, simte ostilitatea, duritatea ce ne înconjoară adesea, lumea devenind surprinzător „surdă,/înconjurată de ziduri” („Niciodată”). Dar poeta are întotdeauna de partea sa anotimpurile, care se identifică discret, uneori resemnat – invocând trecerea cu o expresie plină de împăcare și înaltă înțelegere, semnificative fiind versurile: „Doar din cenușă/nu mai pot să zbor,/mă copleșesc atâtea asfințituri,/sunt ca o toamnă/ce, veșnic, revine…/și rămân doar/un nor trecător” („Doar”).

Este un capitol complex, atât numeric – cuprinde 28 de poezii -, cât și simbolistic, poeta fiind într-o continuă căutare. Întrebări existențiale, răscolitoare, și răspunsuri tot atât de ilustrative dau măsura imaginației poetice: „De ce te-ai ascuns/în noaptea ochilor,/ frământând a pustiu?/De ce tăcerea ta se furișează/în toamna cu păsări pierdute/în dimineața caldă a cuvântului?” („Doar atunci”).

Adesea, versurile Eleonorei Stamate sunt construite pe opoziția dintre doua stări – fericirea și tristețea, sub masca fericirii ascunzându-se, însă, sentimentul dureros al despărțirii, când „anotimpurile dor”: „nu moare asfințitul/fără mine,/și nici cuvântul…/Știi…anotimpurile dor/la despărțire/și păsările vieții se întorc/în mine,/când, ninsă sunt de prea frumoase ploi…” („Știi”).

Versurile din poezia „Atunci” sunt la fel de semnificative pentru trăirile poetei, făcând dovada unor frumuseți secrete și enigmatice, izvorâte din însăși frumusețea sufletului poetei – însetat de puritate: „Când poposești în spatele gândului,/să râzi…să plângi./Acolo, timpul răsturnat/cheamă inima/să coboare din stele…/Picură verdele-n palme/Îl vezi, îl auzi?”.

Sonoritățile blânde, cu unduiri de cântec, dau, deopotrivă, o impresie de tristețe, sufletul poetei fiind copleșit „de ziua ce trece,/de ora ce vine” („De ce?”).

Visul – element romantic – completează tematica poeziei Eleonorei Stamate, de aceasta dată, poeta reliefând sentimentul purificator al iubirii: „Ne-mpleteam cu visele discret/Și voiam să creștem între ploi,/Să topim secundele în taină,/Să străbatem înserarea-n doi” („În doi”).

În fața trecerii timpului, poeta se resemnează, acceptând cu seninătate plecarea, „tot mai aproape de Muntele Căinței”, relevantă pentru legătura poetei cu divinitatea fiind și poezia „Poate”: „Poate că timpul nu mai are/răbdare cu mine/mă voi duce și eu/ca oricare pasăre călătoare,/mă voi duce, cu fiecare clipă/tot mai aproape de Muntele Căinței/tot mai departe/de umbra care sunt:/ un nume, o carte,/ o vorbă-nțeleaptă…/nimeni nu știe…/Doar Dumnezeu așteaptă!”

Versurile se caracterizează prin imagini delicate, printr-un stil limpede, poeta interpretând, cu finețe și eleganță, elementele cosmice, creând atmosfera specifică, sugerând stări sufletești.

Universul cosmic cu care se identifică adesea (norii, soarele, cerul, stelele) este din ce in ce mai apropiat sufletului poetei, planând între liniște si frământare existențială: „Și tot mai multe stele căzătoare,/pe gene de gheață se descalță,/zăpezile virgine se pierd în avalanșe,/iar liniștea se cerne peste case…/În jurul tău ne cheamă/o lume de vitralii,iluzii albastre,/iar Universul ninge…/atâtea neînțelesuri de-a drept năucitoare”. („Si ninge”).

O inteligența profundă, o sensibilitate deosebită sesizează toate nuanțele lumii înconjurătoare, în care poeta „descoperă liniștea” – izvor de calm și echilibru sufletesc. Tulburătoare prin sinceritatea lor sunt mărturiile poetei din poezia „Și așa…sunt” – versuri marcate de un profund zbucium sufletesc și care evidențiază încă o dată sensibilitatea Eleonorei Stamate: „Silabe bătute de vânt/nemângâieri,trist legământ,/doar o poveste,/o rădăcină fără pământ,/trist legământ/silabe în vânt, și…doar cădere fără vrere!/furtună în cer, zâmbet de măr,/ecou nepereche,/vis călător,/cu rost sau Nerost/Așa am fost!”.

Sufletul poetei, adesea copleșit de singurătate, își caută neîncetat lumina, aspirând spre infinit: „vino să-mi luminezi pașii/să-mi alinți fruntea/cu un zbor de pasăre/pentru a cuprinde nemărginirea.” („Dorința”). Efortul de a căuta lumina este unul dureros de tragic, neliniștea devine apăsătoare, pregnanta, ca în poezia din finalul capitolului al treilea – „Tot”: „Însetată de lumină, suflet de nai,/suflet îmbrățișat/ca o iederă de jar,/dincolo de cer și de flori,/tot mă mai caut,/nu mă găsesc…/M-am pierdut?!/Unde m-am ascuns de mine?/În sufletul cui m-am zăvorât?/Cine mă găsește să mă aducă/Sub umbra mea,/sub straja durerii…”.

Sensibilitatea poetei este vizibilă și în poezia „Nefericit, cerșetorul hoinar”, care deschide capitolul al patrulea, sensibilitate izvorâtă, de aceasta dată, din compasiunea poetei pentru soarta tragică a „nefericitului cerșetor hoinar”, „ghemuit, rufos” ce „geme tăcut și trist/ lângă un felinar…”.

Ultimul capitol, al cincilea, este un elogiu adus poeților Mihai Eminescu și Grigore Vieru. Sunt versuri care emoționează prin semnificațiile lor adânci, poeta adresându-se acestor mari Temple ale culturii românești, cu admirație și smerenie. Eminescu, „Voievod al Limbii române”, cum îl preamărește Eleonora Stamate, nu înseamnă numai Tara sau Limba românească, Eminescu este universul însuși, „stea de cristal venită într-o noapte de vis,/zâmbet de ianuarie”. Cântecul Doinei eminesciene „răsună în piept românesc/își țese albastra cărare/într-o lume, cât Eminul de mare” („Eminescu, Voievod al Limbii române”). Ochiul poetului „Atotcuprinzătorul/plutește pe tâmpla lunii/Sau printre stele răzlețe,/Cutreierând cu spiritul printre noi”.

Eminescu este pretutindeni, ardere și aer, este semnul și sensul vieții, lumină ce se înalță și către care ne îndreptăm, ca români, căci „a fi român înseamnă a fi cu Eminescu,/A-l purta cu sine,/A te rezema de umărul lui,/A doini cu el…”, în ciuda celor care „s-au încovoiat de prea multă uitare,/Bieții de ei”.

Grigore Vieru este „Poet al sufletelor calde”, a cărui „slova de har și dor” ne încânta inimile, a cărui „vorba duioasă” ne alină sufletele.

Natura întreagă ia parte la durerea lumii, fără Fratele Grigore: „Și Prutul împietrit rămase-n urmă-ți,/Împietrită de dor e și țara ta”, „apele răsună tânguitor…a jale”. Metafore pline de înțelesuri străbat poemul, ca un imn închinat poetului, „cu inima de dor mare cat o Basarabie”.

„Catedrala de Aur a Limbii romane” va fi veșnic luminată de raza Luceafărului, iar „Candela de Aur a limbii de neam,/Va arde veșnic, întru grija Domnului, an de an.”

Volumul „Cristale cu aroma de pelin” creează o tensiune emoționantă, vie, încărcată de taina unor căutări intense, de taina așteptării, a singurătății, a speranței.

Scris de Ileana Gergescu Tulica

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.