26 septembrie 2012

Costache Negri 104x150 Costache Negri – un român ideal  La aniversarea bicentenarului naşterii lui Costache Negri (născut în martie 1812 la Iaşi – decedat la 28 septembrie 1876 la Târgu Ocna) am considerat că este absolut necesară evocarea acestei personalităţi fascinante a istoriei moderne a României.

Despre viaţa şi activitatea lui Costache Negri au scris în presa epocii Mihai Eminescu, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Papadopol-Calimach, Mihail Kogălniceanu, iar biografii despre el au fost realizate de George Missail (1877), Dumitru Teleor (1909), Gherghe Munteanu-Bârlad (1911), G.G. Burghele (1927), Pericle Martinescu (1966), Dumitru Vitcu (1979), Emil Boldan (1980), Paul Păltănea şi Dan Berindei (1985).

Biografia aparţinând regretatului istoric gălăţean prin adopţie, Paul Păltănea, este considerată „cea mai de seamă biografie consacrată lui Costache Negri, cea mai documentată şi, până astăzi, cea mai completă” după părerea academicianului Dan Berindei.

Evident că în acest context prezentul articol nu îşi propune să facă decât o operă de popularizare a vieţii şi activităţii lui Costache Negri considerat de un alt regretat mare istoric ieşean şi profesor al nostru, Leonid Boicu „una din cele mai remarcabile şi fascinante personalităţi ale istoriei noastre”.

Costache Negri făcea parte dintr-o familie originară din sudul Dunării (probabil aromână sau sârbă) care s-a stabilit în Moldova secolului XVII. Familia s-a ilustrat prin funcţii administrative de conducere în judeţele din sudul Moldovei (Tutova, Tecuci, Covurlui, etc.). Tatăl său, Petrache Negri, era considerat unul dintre cei mai buni „hotarnici” ai timpului şi des solicitat de domnie în rezolvarea litigiilor dintre proprietarii de moşii. A fost căsătorit cu Smaranda Donici care provenea dintr-o veche familie românească din Basarabia. Împreună au avut 6 copii dintre care 5 fete şi un singur băiat, Costache. Familia Negri deţinea moşii la Blânzi, Glăveni, Ijdileni, Mânjina, Dănceni, Zăgoncea, Gosăşti, Bârlad şi o vie la Odobeşti.

Petrache Negri a murit relativ tânăr la 5 martie 1823, la Chişinău, unde familia s-a refugiat datorită tulburărilor determinate de eterişti în Moldova (1821). Smaranda Negri a rămas văduvă cu 6 copii şi cu destule probleme financiare. Dificultăţile au fost depăşite cu ajutorul lui Costache Conachi, fost prieten al lui Petrache Negri şi un admirator al Smarandei Negri cu care se va căsători în 1828 şi vor mai avea un copil, pe Cocuţa Conachi. În 1831 Smaranda Conachi a decedat, iar Costache Conachi va avea grijă de toţi copii şi chiar s-a oferit să-l înfieze pe Costache cu condiţia preluării numele de familie Conachi, dar acesta a refuzat preferând să poarte numele tatălui.

Costache Negri a învăţat primele noţiuni cu un dascăl grec în familie, apoi la curtea domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828) cu care se înrudea. În timpul evenimentelor din 1821 când familia Negri s-a refugiat la Chişinău a studiat la şcoala mitropoliei de aici. A mai studiat la pensionul francezului Mouton din Iaşi, pentru un timp la Odessa, tot la un pension francez, după care, la reîntoarcere, este elevul pensionului lui Victor Cuénim din Iaşi.

După 1832 a plecat la studii în Occident, trecând prin Viena, Paris, Berlin, Hamburg, Königsberg, Karlsruhe, Veneţia şi Neapole. A dobândit cunoştinţe solide şi o bună experienţă de viaţă, dar a devenit şi adept al ideilor liberale. În Italia a avut un copil cu o artistă, copil pe nume Josephine care a fost crescută de Costache Negri. Aprecia patriotismul locuitorilor din statele italiene prin opoziţie cu atitudinea din ţară (Moldova) unde „tot ce-i naţional îi totodată şi urât şi hulit”, atitudine care din nefericire este actuală. În 1840, după o scurtă şedere în ţară pleacă la Paris unde la o întrunire a studenţilor români se pronunţă categoric pentru împropietărirea ţăranilor ca o solutie pentru progresul social. Se numără printre cei care felicită pe domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) pentru actul dezrobirii ţiganilor statului şi ai mănăstirilor la 30 ianuarie 1844. Devine membru al „Societăţii studenţilor români” de la Paris, care  era o filială a „Frăţiei”, în 1846. Pentru altruismul, generozitatea şi spiritul de întrajutorare devine liderul tineretului studios şi obţine apelativele de „tataia” sau „uncheşul”.

Participă la evenimentele revoluţionare de la Paris din februarie 1848 care au dus la proclamarea Republicii în Franţa şi au stat la baza valului revoluţionar ce va avea ca ultime avanposturi în estul Europei oraşele Iaşi şi Bucureşti. A finanţat cheltuielile de deplasare în ţară a celor lipsiţi de mijloace băneşti aflaţi în Franţa. Deoarece mişcarea revoluţionară din Moldova din martie 1848 a fost lichidată de autorităţi, Costache Negri alături de alţi fruntaşi moldoveni s-au deplasat în Transilvania şi apoi Bucovina numărându-se printre semnatarii programelor intitulate „Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei” (mai 1848-Braşov) şi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” (august 1848-Cernăuţi) care aveau ca obiective principale unirea Moldovei cu Ţara Românească şi rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor.

La Cernăuţi se numără printre organizatorii „Comitetului revoluţionar moldovean” (iunie 1848). După numirea lui Grigore Alexandru Ghica în funcţia de domn al Moldovei în octombrie 1849 Costache Negri revine în ţară şi este numit de noul domn în funcţia de pârcălab de Galaţi (1851) şi şef al Departamentului de Lucrări Publice (1854). În 1855 are prima misiune diplomatică la Viena ca şef al delegaţiei Moldovei pentru a pleda cauza naţională în cadrul negocierilor dintre statele implicate în războiul Crimeeii (1853-1856). După 1856 s-a implicat intens în mişcarea unionistă. În aprilie 1856 înfiinţează la Iaşi „Comitetul Unirii” care milita pentru pregătirea alegerilor pentru Adunarea ad-hoc. A fost ales deputat de Galaţi în Adunare şi vicepreşedinte al Adunării ad-hoc a Moldovei, calitate în care a asigurat echilibru şi tact pentru obţinerea majorităţii necesare programului naţional. În 1858 avea cele mai mari şanse pentru a fi ales de către Adunarea electivă ca domn al Moldovei, dar din modestie a refuzat. A fost prieten apropiat şi sfetnic de încredere a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta l-a numit agent diplomatic la Constantinopol. Dând dovadă de reale abilităţi diplomatice a obţinut de la turci recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, unirea deplină, recunoaşterea pavilionului tricolor şi soluţionarea amiabilă a problemelor generate de secularizarea averilor mănăstireşti. A conceput şi recomandat proiectul reformei agrare prin care se desfiinţa claca şi se împropietăreau ţăranii. Mihail Kogălniceanu afirma că „Negri şi Cuza au făcut proiectul reformei agrare, iar eu doar l-am executat”.

După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866), Costache Negri s-a retras din viaţa politică în ciuda eforturilor amicilor săi Vasile Alexandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica şi chiar ale lui Carol I (1866-1914) de a-l reactiva politic şi în ciuda faptului că a fost ales deputat în mai multe judeţe şi chiar preşedinte al Camerei Deputaţilor.

A sărăcit în slujba ţării, vânzând proprietăţile şi colecţiile de tablouri şi monede de aur la preţuri derizorii. A refuzat un rest de plată de 10 000 lei din partea statului pentru perioada când a reprezentat ţara la Constantinopol, deşi era sărac, cu afirmaţia că „statul are nevoi mai presante”. S-a retras la Târgu Ocna unde avea o mică gospodărie şi practica pomicultura şi viticultura. Era vizitat de puţini prieteni, mai ales de Vasile Alecsandri. Aici a decedat la 28 septembrie 1876 şi a fost înmormântat pe cheltuială publică cu onoruri naţionale.

Pe lângă activitatea politică, Costache Negri, a desfăşurat şi o intensă activitate de ziarist la „Propăşirea” (1844), „Bucovina” (Cernăuţi, 1848-1850), „România Literară” (Iaşi, 1852,1855), „Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română în Bucovina” (Cernăuţi, 1866-1869), „Calendar” (Sibiu, 1852-1862), „Calendar pentru poporul românesc” (Iaşi, 1842-1846), „Steaua Dunării” (Iaşi, 1855-1860), etc.. Părţi din opera s-a literară au fost editate sub titlul „Versuri, proză, scrisori” de Emil Gârleanu (1909), „Scrieri” de Emil Boldan, 2 volume (1966) şi „Scrieri social-politice” de Emil Boldan (1978).

A fost deosebit de iubit şi apreciat pentru calităţile sale umane şi intelectuale. Mihail Kogălniceanu afirma că prietenul său mai vârstnic Costache Negri se caracteriza prin: „patriotism, naţionalism luminat, minte sănătoasă, râvnă, elocvenţă şi mai ale căldură de inimă”. Pentru democratismul său, Costache Negri a fost considerat de Mihail Kogălniceanu „decanul liberalismului românesc”.

Iraclie Porumbescu îl considera pe Costache Negri „mare şi nobil suflet de om, de patriot şi de român”, iar Mihai Eminescu scria în „Curierul de Iaşi” la moartea lui Costache Negri: „Constantin Negri reprezenta nu numai cel mai curat patriotism şi caracterul cel mai dezinteresat, dar şi o capacitate intelectuală extraordinară, căreia-i datorăm în bună parte, toate actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor…însemnat ca om de litere, ca şi ca om de stat, niciun român n-a fost reprezentat şi venerat ca şi dânsul şi nicio pierdere nu atinge poporul în mod aşa de crud ca pierderea lui Constantin Negri”.

 

Prof. POHRIB MIHAIL

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.