29 iulie 2012

Dimitrie Lecca tecuci.eu  119x150 Dimitrie Lecca  un tecucean uitat  Dimitrie Lecca, născut la 2 decembrie 1832 la Tecuci şi decedat la 4 iulie 1888 în localitatea Radomireşti, judeţul Bacău, a fost o personalitate politică şi militară a României moderne. Făcea parte dintr-o veche familie originară din Italia, trecută în secolul XIII în imperiul Bizantin, iar din secolul XVI în Ţările Române. În Ţările Române, familia Lecca s-a scindat în două ramuri: ramura munteană şi ramura moldoveană.  Întemeietorul ramurei moldovene a fost Lecca cămăraşul, potrivit unui document din 1658, căsătorit cu jupâneasa Dumitra din ţinutul Bacăului, unde familia avea proprietăţi.  Tatăl lui Dimitrie Lecca, paharnicul Gheorghe Lecca (1803-1832) era căsătorit cu Maria Negură, fiica stolnicului Negură cu proprietăţi în ţinutul şi oraşul Tecuci.  Paharnicul Gheorghe Lecca a murit de tânăr şi a avut trei fii: Ioan Lecca (1825-1876), Gheorghe Lecca (1831-1885) şi Dimitrie Lecca (1832-1888). Toţi aceştia au studiat în Franţa şi au făcut frumoase cariere politice şi militare în România. De menţionat că Ioan Lecca a fost deputat liberal de Bacău în mai multe rânduri, iar în 1858 a fost candidat al proprietarilor rurali la tronul Moldovei. Gheorghe Lecca a fost prefect de Bacău, deputat, senator, iar în anii 1882-1885 ministru de finanţe în guvernul Ion C. Brătianu. Dimitrie Lecca a făcut studiile primare la Tecuci de unde în 1848 la vârsta de 16 ani a plecat la Paris unde a terminat colegiul, apoi, ca extern, a frecventat cursurile Şcolii militare de la Metz şi Şcoala de ofiţeri de stat-major de la Saumur împreună cu fraţii săi.
În 1854 revine în ţară de la studii şi intră în armată. În 1860 pleacă cu gradul de căpitan în Maroc, pentru a urmări operaţiunile armatei spaniole, de unde se întoarce rapid datorită încetării ostilităţilor. În 1863 a fost avansat la gradul de maior şi numit comandant al batalionului de vânători înfiinţat atunci. În acea perioadă a fost atras de opozanţii lui Alexandru Ioan Cuza care s-au grupat în „monstruoasa coaliţie” care cuprindea elemente conservatoare şi liberale ostile domnitorului datorită evoluţiilor politico-economice din ţară. Trebuie să menţionăm că efectele pozitive ale programului de reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza întârziau să apară, iar statul era confruntat cu grave dificultăţi financiare accentuate de existenţa unei camarile în luarea deciziilor, corupţie şi de starea de provizorat la nivelul conducerii de stat. Unirea completă a Ţărilor Române era recunoscută de marile puteri doar pe timpul vieţii lui Cuza. Chiar Alexandru Ioan Cuza era conştient de blocajul în care se găsea statul şi anunţa în noiembrie 1865 că este gata să renunţe la tronul pe care afirma că îl acceptase ca un „depozitar sacru al intereselor naţiunii” până când se creau condiţiile transpunerii în viaţă a programului Adunărilor ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti referitor la aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Instalarea prinţului străin era văzută ca o soluţie pentru relansarea programului politic şi economic naţional. Deci existau toate condiţiile necesare pentru o schimbare paşnică la vârf a conducerii în România.
Maniera în care s-a făcut schimbarea prin înlăturarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza la 11 ianuarie 1866, cred că se datorează unei viziuni politice care asocia lovitura de stat cu o manifestare a forţei revoluţionare a naţiunii capabilă să-i dea încredere în soluţionarea prin forţe proprii a programului naţional şi politic românesc. Dimitrie Lecca a fost influenţat de oameni politici liberali şi conservatori să se alăture „revoluţiei” care urma să schimbe conducerea în România. În calitate de comandant al gărzii de la palatul domnesc în noapte de 10 spre 11 ianuarie 1866 Dimitrie Lecca a lăsat să pătrundă complotiştii până în dormitorul domnului unde acesta a fost forţat să semneze abdicarea.
Guvernul provizoriu instituit de Locotenenţa Domnească (11 februarie-10 mai 1866) l-a cooptat pe Dimitrie Lecca ca ministru de război. La 11 mai 1866 a fost avansat la gradul de locotenent colonel şi comandant al Regimentului 7 de linie, iar la 12 august 1868 avansat la gradul de colonel. Pe linia preocupărilor în domeniul militar menţionez că în 1869 Dimitrie Lecca a tradus şi publicat la Iaşi cartea teoreticianului militar italian conte Max Caccia intitulată „Virtuţile militare şi meritul carierei în timp de pace”.
Comportamentul lui şi al celorlalţi ofiţeri implicaţi in „revoluţia de la 1866” a fost considerată de corpul ofiţeresc ca un act de sperjur şi un precedent periculos în viaţa politică a ţării şi de aceea printr-un tabel cu semnături ale corpului ofiţeresc prezentat domnitorului Carol I (1866-1914) de către generalii Ion Emanuel Florescu şi Savel Manu s-a cerut sancţionarea celor vinovaţi.
Supus acestei presiuni publice şi de castă şi cu conştiinţa chinuită de remuşcări la 3 februarie 1872 colonelul Dimitrie Lecca demisionează din armată în ciuda unei „amnistii” dată de Carol I în favoarea ofiţerilor implicaţi în evenimentele din februarie 1866.
Retras din cadrele armatei, Dimitrie Lecca, s-a implicat în viaţa politică de pe poziţii liberale. În 1876 s-a numărat printre cei participanţi la întrunirea de la „Mazar-Paşa” care au fondat Partidul Liberal. La alegerile din 1876 a fost ales deputat de Bacău şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor.
La declanşarea războiului de independenţă, colonelul în rezervă Dimitrie Lecca a fost reintegrat în rândurile cadrelor active ale armatei. A fost numit comandant al Diviziel a IV a în fruntea căreia a luptat la Lom-Palanca, Smârdan, Vidin şi Nazir-Mahala. Între 24 mai 1878 şi 1 septembrie 1878 a fost director al Şcolii fiilor de militari din Iaşi. La 11 iulie 1879 devine ministru de război în guvernul Ion C. Brătianu, funcţie pe care o deţine până la 29 aprilie 1880. Domnitorul Carol I l-a înălţat în 1880 la gradul de general de brigadă.
La 14 martie 1881, în calitate de deputat liberal, a propus un proiect de lege privind ridicarea României la rangul de Regat. Propunerea a fost votată în unanimitate de ambele camere ale Parlamentului României. Începând de la 21 octombrie 1882 şi până la 4 iulie 1888, când a decedat, a deţinut funcţia de preşedinte a Adunării Deputaţilor în patru legislaturi consecutive, din timpul guvernării naţional-liberale prezidată de Ion C. Brătianu. În timpul mandatului de Preşedinte a Adunării Deputaţilor a avut contribuţii la întocmirea mai multor proiecte de legi ca:
·    Proiectul de lege pentru fixarea şi gradarea remuneraţiei corpului didactic (1883);
·    Legea asupra administraţiei armatei (1883);
·    Legea comerţului ambulant (1884);
·    Legea privind înlesnirea vânzării moşiilor către săteni (1884);
·    Legea electorală (1884);
·    Legea învăţământului agricol (1884);
·    Legea tarifului vamal protecţionist (1886);
·    Legea monopolului tutunului (1887);
·    Legea recrutării în armată (1887);
10. Lege de încurajare a industriei naţionale (1887);
Dimitrie Lecca este singurul tecucean până în prezent care a ocupat funcţia de preşedinte al unei camere a Parlamentului României.
A decedat la 4 iulie 1888 la Radomireşti, judeţul Bacău, fără a avea urmaşi.
A intrat într-un con de umbră deoarece activitatea sa a fost văzută exclusiv doar prin implicarea sa în evenimentele din februarie 1866, iar istoriografia din perioada comunistă în general era favorabilă domnului Unirii şi orice politică contrară era considerată reacţionară şi supusă unui proces de  condamnare sau damnaţio memoriale.
Trecerea timpului şi analiza obiectivă a faptelor trebuie să pună în evidenţă activitatea şi faptele tuturor actorilor istorici potrivit dictonului „sine ira et studio”.

Scris de Prof. Pohrib Mihail

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.