30 iulie 2012

grigore vieru 150x147 Lucrare în cuvânt şi rolul sugestiei estetice

foto: ziarulnatiunea.ro

Grigore Vieru este adeptul poeziei de factură folclorico-modernă, motiv pentru care valorifică din plin toate figurile limbajului poetic. În acest sens, încă de la debut, criticii au descoperit o serie întreagă de atribute cu privire la universul liric vierean. Poetul se dovedeşte a fi nu doar un mesager al înţelepciunii folclorice, ci şi un explorator al noilor orizonturi lirice. În încercarea de a mărturisi cuvântul său, poetul se aventurează atât în tainele trecutului de unde împrumută estetica muzicală a poeziei clasice, tâlcuirea şi repetiţia poeziei folclorice (de unde putem vorbi de un etnolirism vierean), dar şi în tainele şi nebănuitele căi ale modernităţii târzii, prin tehnica numită intertextualism. De exemplu, descoperirea realizată de criticul Mihail Dolgan cu privire la tehnica dialogală a liricii vierene este relevantă.
Plierea discursului poetic între trecut şi prezent, între aceste două tipuri de texte, constituie o coordonată fundamentală a liricii vierene, fapt ce ne permite să afirmăm că autorul „păşeşte” printre postmoderni, fără a pretinde că este un veritabil postmodernist. Bineînţeles, G. Vieru nu poate fi considerat un postmodernist în înţelesul deplin al cuvântului, deoarece el nu practică religia nihilistă a curentului, ci dimpotrivă, îndeamnă la o recuperare a armoniilor muzicale. De altfel, criticul Eugen Simion, căutând locul lui Vieru în postmodernism, ajunge la concluzia: „Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu satul în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. Un poet elegiatic, dar în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale, moale şi stinsă, menită parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi, un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern, pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă”.
Poezia lui Grigore Vieru este o întreagă armură a iubirii, a originilor, a casei, a întoarcerii către sine şi, deopotrivă, către semeni. În Poezia autorului sunt inserate sunete, şoapte, acorduri fine care scot în evidenţă vocea lăuntrică, egoul liric şi arhitectura baladescă. În ideea aceasta curge şi poemul Cântec de leagăn pentru mama: Dormi-adormi, măicuţă dragă,/ Dorm nepoţii tăi de fragă,/ Dorm şi blidele spălate,/ Dorm şi rufele curate./ Dorm trudite-a scării trepte / Lângă cuibul meu de pietre,/ Doarme-n tihnă greieruşu-n / Clopoţelul de la uşă,/ Doarme casa ta bătrână,/ Doarme via sub ţărână,/ Dormi! Prin vis – pe val de mare / Să te vezi copilă mare.
Am putea, fără a greşi, să afirmăm că autorul mizează pe figura de sunet. Această coordonată estetică scoate în evidenţă preocuparea constantă a lui Vieru faţă de sistemul fonetic al limbii în care scrie, în care vorbeşte, în care se roagă. De altfel, el în intervenţiile lui publice şi academice, a luat mereu poziţia unui filolog împătimit. Din aceste ipostaze poetul a argumentat lupta pentru limba maternă, limba română, pe care o consideră cea mai pură între limbile poetice. Descoperindu-i printre crăpăturile băncilor universitare pe cei mai titraţi poeţi români, poetul relatează: „A însemnat redescoperirea neobişnuitei forţe a Limbii Române de a crea nişte poeme pe care nu orice limbă le poate zămisli. Nu sunt suficiente harul, instruirea poetică a creatorului şi cunoaşterea profundă a marii poezii universale, mai trebuie să ai la îndemână limba care să încapă întreaga simţire şi întregul cuget al creatorului de frumuseţi poetice”.
Expresivitatea fonetică a limbajului poetic vierean reprezintă un fenomen complex, în sensul că „niciun sunet al limbajului poetic luat în sine nu are vreun sens autonom. Atribuirea sensului la sunet în poezie nu rezultă din natura lui specifică. Sensul este presupus prin deducţie”.
O altă funcţie ce completează tabloul estetic al limbajului poetic o reprezintă preocuparea poetului faţă de rimă şi ritm. Prin folosirea acestui aparat estetic autorul atrage atenţia asupra sunetului. Căutarea şi aşezarea cuvintelor în aşa fel încât să trezească simţurile lectorului (sau ascultătorului) ne aduc în prim-plan argumentul că structura psihologico-artistică a lui Vieru este una orfică. În acest sens, despre poetul care poartă inima mamei sale, criticul de la Huşi, Theodor Codreanu opinează: „Harfa Orfeului vierean are o coardă dăruită de mamă. O singură coardă, cum i-a rămas, la un moment dat, vioara lui Paganini, după ce au plesnit toate celelalte. Iar celelalte corzi ale harpei lui Vieru sunt şerpi şuierând. Ei sunt ţuruiacul (ţârâiacul) zuruind al românului supărat pe ceilalţi români într-o biserică românească de la graniţa franco-germană. Pe această coardă, Vieru scoate cântecul cel mai pur. Altfel spus, el e nevoit să facă poezie şi muzică cu foarte puţin, dar culmea, năzuind la mult, la preaplin. Vom înţelege sărăcia extremă a mijloacelor sale poetice”.
Analizând funcţiile poetice la Grigore Vieru, Paul Gorban, în cea mai proaspătă monografie despre poet tipărită în România, Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, spune că „odată ajuns pe tărâmul liricii vierene te întâlneşti cu un adevărat tratat despre poezie, credinţă şi viaţă. În ciuda simplităţii aparente, care pare că guvernează atât forma limbajului poetic, cât şi pe cea a plasticităţii, se întâmplă ca poezia lui Vieru să prindă inima cititorului din primele cuvinte. Poetul stăpâneşte o geometrie a compoziţiei şi ştie unde să pună cuvântul care să declanşeze în cititor interesul pentru devenire întru fiinţă. Magia liricii vierene este o formă de catharsis a sufletului. Poezia lui curăţă inima omului de încărcătura negativă a cotidianului (urbanizat), străluceşte ca un cer de stele, înflorind astfel ca un lotus în ochii cititorului. Poezia lui se arată ca o victorie a fiinţei asupra neantului, exprimă cea mai înaltă treaptă a libertăţii, locuirea în Dumnezeu, pătrunde în realitatea umană ca o religie încărcată de substanţă”.
Poetul, trăind în limba română, ştie că orice cuvânt rostit trezeşte un ecou ce achiziţionează atenţia şi preţuirea celorlalţi. În Limba Română, acest unic partid în care poetul a aderat vreodată, Grigore Vieru răzbate ca şi când ar răzbate în marele Univers. În acest sens relevante sunt şi gândurile despre atitudinea ritualică a autorului în faţa limbii, semnate de prozatorul Vlad Zbârciog: „Poetul a ştiut a îmblânzi cuvintele şi a le semăna întru luminarea şi înălţarea neamului, chiar dacă uneori semenii nu l-au înţeles, chiar dacă, din ignoranţă, ba şi din rea voinţă, l-au împroşcat de multe ori cu vorbe grele, dureroase, rănindu-l. Domnia sa, însă, a mers înainte, lăsând la o parte obidele şi continuând să-şi aştearnă cântecele de iubire pentru om, pentru blândeţea pământului, pentru firul de iarbă, pentru spicul de grâu, pentru nepieritorul nostru Dor, pentru neliniştile mamei, pentru muzica netrecătoare ce alină, înalţă şi oblojeşte  sufletul de copil”.

Scris de prof. drd. Narcisa Boldeanu

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.