10 august 2012

Eminescu 150x92 Asasinarea lui Eminescu  Cel mai mare poet pe vremea lui Eminescu era considerat Nicoleanu. Aşa cum pe timpurile de glorie ale lui Grigore Vieru cel mai mare poet basarabean era de­clarat Emilian Bucov.

Cine mai ştie azi de Nicoleanu?! Dar de Bucov?!

Iată însă că mai vin şi alţii care cred că ar trebui să renunţăm la Eminescu, în numele nobil al integrării noastre eu­ropene. „Cu moaştele lui Eminescu şi Ştefan cel Mare nu veţi intra în Europa”, ne atenţiona acum o vreme la un simpozion de la Uniunea Scriitori­lor din Chişinău un scriitor bucureştean. Imediat câţi­va tineri de la revista „Contrafort” au pre­luat ştafeta acestei spuse regretabile şi l-au declarat pe Poetul nostru Naţional „vetust” şi „depăşit”. „Depăşit” de către cine?! Nu se ştie. Deşi cei care susţi­neau această inepţie lăsau să se înţe­leagă că ei înşişi ar fi gata să-l în­treacă; deocamdată însă, din păcate, domniile lor n-au scris aproape nimic sau, ca să fim şi mai expliciţi, chiar ni­mic.

Nu poţi iubi naţiunea română, detes­tându-i valorile.

Şi Alex Ştefănescu se referea în ,,România liberă” la un detractor de azi al lui Eminescu pe nume Rădulescu, care se lăuda în „Dilema” că nu 1-a citit pe Eminescu.

Ion Vitner publica în 1948 un articol „Poetul culorilor sumbre”, în care Eminescu era contestat, fiind declarat „nebun”.

Timp de o sută de ani s-a susţinut că Eminescu a murit nebun, asemenea lui Hölderlin sau Nietzsche.

Dar a fost el oare nebun?

Poetul se pomenise în vara anului 1883 victima unor epuizări nervoase: munca obositoare de la „Timpul” în pri­mul rând, lipsurile materiale, neodihna.

Într-o carte intitulată „Mitul Eminescu”, Theodor Codreanu dovedeşte − ca şi alţi cercetători, N. Georgescu, Ovidiu Vuia ş. a. − că Eminescu n-a fost nebun, el a fost înnebunit. Oboseala lui fiind tratată greşit cu mercur, acesta i-a intoxicat şi distrus sistemul nervos şi sănătatea fizică, ducându-l la demenţă.

Nebunia a venit mai apoi, din ca­uza tratamentului ucigaş, aplicat de medici, poate, bănuim, şi la suges­tia politicienilor, vina lui constând în faptul că devenise insuportabil pen­tru oligarhia liberală a zilei (politicia­nului Carp aparţinându-i fraza: „Mai po­toliţi-l pe Eminescu”). Mercurul, ad­ministrat în doze mari şi în continua­re, i-a măcinat creierii, inima şi fica­tul. Deci, Eminescu a fost adus la demenţă de cei care l-au tratat.

Nu s-a confirmat ulterior nici pre­supunerea lansată de adversarii săi că poetul ar fi fost bolnav de sifilis. Eroarea venea din faptul că psihia­tria germană a vremii considera că orice simptom de demenţă nu poate fi decât de origine sifilitică. Dar ea a prins, fiind lansată insistent la câţiva ani după deces de către de­tractorii săi, care nu l-au iertat nici după moarte. Cu atât mai mult că au­topsia nici n-a semnalat această ma­ladie.

Eminescu a mai fost asasinat de atâtea ori, după moartea lui.

Dar nimeni n-a reuşit să-l dea jos de pe postament, ca să-i ia locul.

Despre Eminescu s-a spus totul şi chiar mai mult. De aceea cei care nu mai au ce spune despre Poet, vorbesc mai mult despre sine, despre ceea ce n-au citit sau nu pricep, mai ales despre defecte­le lui omeneşti (că purta o haină cârpi­tă ş. a.). Ca om, Eminescu aparţine timpului său, însă prin cele scrise ne este contemporan.

Desigur că Eminescu trebuie reci­tit, din perspectiva zilei de azi. Dar, de regulă, vor să-l doboare de pe soclu toc­mai cei care nu i-au deschis cartea, care se arată obosiţi sau plictisiţi de prezenta sa tutelară.

Opera lui nu trebuie regândită, ci, aşa cum spunea C. Noica, înţeleasă. Datorită lui Eminescu civilizaţia româ­nească a căpătat contururi mai clare în secolul XX şi la început de veac XXI.

Pentru noi eminescianismul este un alt sinonim al europenismului.

Din păcate unii se văd ajunşi în Eu­ropa fără Eminescu, alţii îl iau „compli­ce” la tărăşeniile lor privind statalitatea, limba sau istoria „republicii de pe Bâc”. Acestora ne vine să le spunem: luaţi­-vă labele de pe Eminescu, că-l mur­dăriţi.

Prin 1970 căutam în Cimitirul vechi din Cernăuţi mormântul Aglaei Drogli (1852-1900), sora lui Eminescu. Dar cum cavoul ei de­venise loc de pelerinaj, cu câteva luni mai înainte autorităţile ucrai­nene i-au scos într-o noapte ose­mintele, instalând în locul acesto­ra rămăşiţele unui „eliberator”.

A fost „pedepsită” pentru „gra­va vină” de a fi fost soră de Poet. N-a fost lăsată în pace nici pe lumea cealaltă.

Şi autorităţile de la Chişinău de până la 1990 sco­seseră cărţile poetului din biblioteci, lăsându-i doar „Somnoroase păsărele…”.

Arghezi spunea: „Despre Emines­cu trebuie să se vorbească mult”.

Este şi firesc să ne referim mereu la Eminescu atunci când vorbim despre neamul românesc, despre noi înşine, despre problemele cu care ne confrun­tăm, despre trecut, prezent şi viitor.

Bună dimineaţa, domnule Poet!

Scris de Acad. Nicolae DABIJA,

Chişinău

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.