31 iulie 2012

Nicolae Dabija literar.tecuci.eu  106x150 Iar fulgii astupara cerurile si drumurile...  După ce surugiul reuşi cu mare greu să scoată din noroaiele Sângerii rădvanul boieresc înfundat până la butuc – în fiecare prag de primăvară Bâcul se revărsa, acoperind cu apa lui tulbure semănăturile, drumurile şi grădinile sătuceanului, iar caii o luară la trap pe şleaul Chişinăului dumnealui, logofătul chir Costache Conachi, se lăsă furat de gânduri.   Nu mai vedea nici lipoveanul bărbos de pe capră, cu ciubucul lung vârât după brâu şi biciuind caii, nici roţile împroșcând lostopanele de noroi, nici salcâmii cu coaja jupuită de prea multele ploi, perindându-se prin dreptul ferestruicii. În faţa ochilor îi stătea Zulnia — doamna inimii lui, cu zâmbetul ei, care „băga în mormânt şi învia din morţi…”  Reconstitui, încă o dată, în minte acea zi, când o revăzu la Chişinău. Sosise în capitala guberniei de la Sângera, unde se oprise în una din casele vărului său, chir Veniamin Costachi, mitropolitul, cel care a fugit de zurbalâcul grecilor „împrostit”, adică îmbrăcat în haine simple — ca să nu fie cunoscut, şi a intrat în carantina ruseasca de la Sculeni cu brişcă împrumutată, fără nimic, numai cu pecetea mitropoliei în buzunar.  În acea zi, după ce stihuitorul cumpără de pe la lipscani ghermesuturi, şuvaiele, citarele, ilicuri şi alte nimicuri pentru cuconiţe, porunci surugiului să tragă într-o ogradă largă de deasupra Bâcului, unde i s-a spus că s-ar afla casa cu două caturi a boierului Bartolomeu, pe care-l ştia încă de pe vremea când acesta fusese ispravnic în Ţara-de-Jos. Întrebă arnăutul care alergase să deschidă uşa faetonului, dacă „aici lăcuieşte conu Iordache Chiriac Bartolomeu”.
— Gospodin Egor Chirilovici o venitară de la adunarea evgheniştilor numai ce şi iaste sus… i-a    răspuns acesta.
Îl găsi pe boier într-una din odăi, stând, impor­tant ca un paşă, cu picioarele strânse sub el, pe o canapea presărată cu perne.
— Ehe-e! Dzicea inema mea că o să am azi mosafiri! se închină de departe boierul. Poftim, poftim, coane Costache, șezi!
După ce poetul îşi făcu şi el loc pe canapeaua largă, iar Bartolomeu bătu din palme strigând arnăutului „Mihalache, adă ciubucele!” şi acesta aduse tutunul şi narghilelele, prinseră a-şi aminti de petrecerile de odinioară, cu zaiafeturi şi pozne felurite, vorbiră de nenorocita de zaveră, care alungase boierii de pe la casele cui îi are prin lume. Apoi chir Iordache mai plesni o dată din palme şi când arnăutul se arătă în prag, îi porunci: „Mihalache, spune-i cucoanei să aducă dulceţurile şi cahfeaua. Şi zi-i c-a sosit înscriitorul Costache Conachi, carele dorește s-o vadă… Să vină şi cuconiţa Pulheria şi dumneaei, coana Smaranda, ca să nu i se oțărască inema de una singură… Pulheriţa a crescut mare de tot, continuă boierul. Nici n-ai s-o cunoşti. Femeile tocmai şi-au găsit capăt de voroavă cu Smaranda Donici. După ce, acmu doo luni, a răposat conu Petrache şi a rămas de izbelişte, mai vine pe la noi, de se mai ia şi mai uită din năcaz…”
La auzul acestui nume, poetul tresări. O ştia pe cuconiţa Smaranda de mai demult, de pe la zeficurile domneşti, pe care le organiza Mihail-Vodă, ca „să se eglindisească rodoslovia şi evghenoşii”. Era pe atunci o femeie care încănta privirea.
Degrabă intrară şi doamnele, cu dulceaţa şi cahfeaua.
─ Maria Dimitrievna!!! exclamă conul Iordache. Numai uită-te cine ne-a sosit.
Cucoana Marghioala se bucură nespus, începând pe dată a se interesa ce-i mai fac cunoscutele, de moda cea nouă de la Ieşi etc.
Cuconiţa Pulheria se mărgini să comenteze ici-colo, cu expresii franțuzești, cele susținute de logofătul, ce nu-şi putea lua ochii de la cucoana Smaranda, care după ce salută adunarea, tăcu tot timpul, doar din când în când schițând câte un zâmbet fugar…
Văduva era încă destul de frumoasă. Avea ochi de prună şi plete negre ca întunericul nopții. Cu fiece privire, pe care dumneaei i-o arunca în treacăt, stihuitorul nostru simțea cum îi pătrunde tot mai adânc în inimă, ca un spin.
De atunci, din acea zi de pomină, logofătul nu mai avu pace. În faţa ochilor îi apăreau mereu chipul, zâmbetul, pletele de cărbune resfirate pe umere, ochii Smarandei, mari şi frumoşi. Căuta să-şi amintească respiratul, tăcerea ei de atunci şi i se părea că şi le aduce aminte. Îi găsise şi-un nume, pe care-i rostea ori de câte ori sufletul i se învolbura – Zulnia…
…Nici nu băgă de seamă când ajunse la bariera Chişinăului. Aici, după cum le fuse învoiala, îl aşteptau lăutarii din ceata lui Parastas, care, cum se apropie rădvanul, urcară cu toţii într-o căruță cu loitre şi porniră din urmă.
Trecură pe lângă nişte felinare cu lumânări de seu, erau vreo şase în tot târgul, așezate în partea de sus a oraşului, numită „Căciulă Mare”, unde locuiau boierii şi mazilii.
Felinarele rămaseră în urmă, trăsura mai înaintă un timp, înţepenind, deodată, după ce se şârâi cu amândouă capetele osiei de câte un zid, pe-o ulicioară îngustă, surugiul strigându-i de pe capră că mai departe nu se poate trece, deoarece strada se îngustează şi mai mult. Sprijinit de câţiva lăieşi, boierul coborî jos. Noroiul ajungea până mai sus de glezne. Stihuitorul trase o înjurătură în elineşte să nu-l priceapă lingurarii, care, după ce fură plimbați „ca boierii” cu căruța, o porniră şi ei pe jos cu tingirea, dibla, cobza, cimpoiul, toba şi țambalul deasupra capului. Unul dintre aceștia mergea înainte şi-i lumina drumul cu un fanar. Ținându-și poalele giubelei în mâini, logofătul o luă pe sub zid. Într-adevăr, strada se îngusta în continuare şi mai mult, abia dacă mai puteai trece răsucit pe-o parte.
Ţiganii păşeau din urmă pe bâjbâite. Erau din taraful boierului Bartolomeu. Îi auzise cântând la unul dintre balurile date de conu Iordache, când acesta îl făcuse cunoştinţă cu Puşkin, poetul rus exilat în Basarabia, despre care îi şopti la ureche: „E îndrăgostit lulea de fiică-mea Pulheria, şi intenţionez să mi-l fac ginere…” Îi plăcu cum o scoaseră la capăt lăutarii atunci.
─ Ehe, că noi am cântat şi cu Barbu Lăutaru pe la zaiafeturi, când a fost acum câțiva ani în Cheşenăul nostru oropsit de-o învesălit boiarii şi coconiţele… îi spuse tot acolo Zamfirică Parastas, starostele lăutarilor.
De câte ori auzea numele lui Barbu, prietenul lui vechi, sufletul i se-ncălzea: numai subt cute ferestre nu oftaseră împreună, numai câte nopţi nu pierduseră străbătând mahalalele Ieșilor dintr-un capăt în celălalt cu lăutarii din urmă, oprindu-se pe la geamurile cuconițelor ori prin locurile cu vin mistreţ şi roșu ca fraga…
Ajunşi aproape de casa cu două nivele şi cu balcon la etajul de sus al Smarandei Donici, poetul le dădu ultimele indicaţii lăutarilor: „Să cântați versurile desluşit, să nu le urlați cum vă e obiceiul, şi să puneţi între ele mai multe ahturi şi of-uri. M-ați înțeles?” — „Să ne trăieşti, boiarule! Atâta lucru să nu înțelegem?!” — strigară lăieşii.
Poetul râmase la colţ, iar ţiganii se postară sub balconul doamnei. Un timp îşi acordară instrumentele, apoi începură: întâi se auziră diblele, țambalul, pe urmă şi glasul lui Zamfirică Parastas:
Mă sfârşesc, aman mă doare,
Milă n-am la cine cere,
Toate sunt nesâmţitoare,
Toate-mi zic: mori în
durere!
„Auleo, dragă, auleo, şi vai de mine!” – cântau ţiganii frumos, de i se topea inima conului Costache.
─ Mai multe ahturi şi of-uri, bre! se frământa poetul la colţ.
Dar se vede că ţiganii învăţaseră rău poeziile date de logofăt ceva mai înainte, căci, după strofa a doua, o luară iarăși de la început: „Mă sfârşesc, aman mă doare, aolică aoleu…”, iar când şi a treia oară începură de la prima strofă, autorul de tânguiri şi cântece de lume, care era Costache Conachi, nu mai răbdă şi strigă: „Am să vă dau la câini, ciorilor. Am să poroncesc să vă bată. Ziceţi ce v-am învăţat, nu bateţi din buze, de altfel nu vedeţi un sfanţ…” Când auziră de sfanţ, lăieşii se mai înviorară ori poate se mai speriară nițel, în tot cazul, unul din ei, starostele, se vede, unicul ţigan din Chişinău care era „cărtular”, ridicând fanarul deasupra capului, scoase câteva foi din sân şi începu a cânta, mai mult pe silabe, urmărind cuvintele de pe filă:
─ Scoală, mândră, din culcare…
─ Aolică, aoleu! îl susţineau ceilalţi.
─ …Că inema, ah, mă doare…
─ Aolică, aoleu, mânca-ţi-aş ochii, strigau înfierbântaţi lăutarii ridicând privirile în sus, dar şi trăgând din când în când cu coada ochiului să vadă de-i place boierului.
„Oftaţi, bre, mai cu tragere de inimă, nu suspinaţi ca la moartea unui duşman … Parcă nu-i taraf de lăutari, parcă sună o tinichea legată de coada unui câine zăticnit…” ─ nu se putea ogoi poetul.
─ Năcazul meu este mare,
Este rău, este cumplit,
Şi să-l vindec nu am stare,
Că tu l-ai pricinuit…
„Maică, de ce m-ai mai făcut?!”

Urmarea in numarul viitor….

scris de acad. Nicolae Dabija

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.