29 iulie 2012

Paul Sân Petru 125x150 Paul Sân Petru  Marea are forme fixe
ca nişte sonete, uneori,
puii fluviului, mai capricioase
forme decât norii . Copilul ar zice:
fă-mă Doamne, mare!
Mai că şi eu de la o vreme
am  început să mă rog: fă-mă, Doamne, o Mare.

*

Adunat din veche ceaţă,
strâns într-un oval de viaţă –
dragi fiori dintr-o uitare…
Mai fă-mi Doamne o favoare
cum faci ierbii, cum faci florii
când îi înverzeşti fiorii.

*

Regăsit de-o veche clipă –
fulgeraţii de trecut
uşă de re-cunoscut
rază retro-luminând
sufletu-ncâlcit în gând,
ca iuţeală trecătoare
tocmai când credeam că moare…

*

Voi nu vedeţi prin pereţii de os
prin care-mi văd eu
toţi caii verzi şi de elită –
măcar aşa să am şi eu autonomie,
supremaţie a vederilor mele
aici, sub cerul de os
al naturii ochilor mei
care să vadă tot ce mişcă
pe-acolo – şi mai ales
Herghelia mea verde aprins
pe care o stăpâneşte acum
o femeie îndrăgostită de verde
ea, ce tocmai îmi strigă caii
şi le pune în iesle
proaspetele acestea grăunţe poetice…

*
Ce mai face, Doamne, timpul
ce ne-aşteaptă din trecut?
Ne-ai lăsat divine urme
peste inima de lut!
Ea nu se mai face piatră –
(piatra naşte frig şi-ngheţ)
Într-un strop al Tău de sânge
încap mii şi mii de vieţi!

*

21 Vânturi peste hărţi absurde
informează continente;
mări şi insule-fantomă-şi
spun deja independente…
Ce mult loc de amânare,
ce ocol cu lucrul spus!
şi din tot ce e pe ducă,
ce frumos de-atunci s-a dus!
Ce superb era pe vremuri
într-o dragoste spinoasă!
Ce eschive de candoare:
„Vreau, dar mama nu mă lasă…”

*

La ce folos, părinte Decebal
că ţi-am uitat şi portul şi credinţa!
Poate eram şi-acum tot nişte daci
dacă Atunci nu-ţi asumai sentinţa…

Sau, iartă-mă, viteazule Traian
că ne mândrim nemeritat cu ginta
şi-am renunţat la zeităţi fecunzi
şi i-am răpus cu tunul şi cu flinta

Noi mai minţim că ţinem la strămoşi
şi la tradiţii sacre, milenare;
După sprinceană noi v-alegem azi
cum bate vântul noastru, oarecare

Da, l-am ales de-o vreme pe Hristos –
şi-l mai trădăm cu patos idolatru;
dăm vina iar pe ultimii strămoşi
c-aveau prea mulţi preumblători prin sacru

Te las Traiane, Decebal, te las!
Ce zici Isuse, Tu, de-acestea toate
când Crucea Ta e ultimul veşmânt
pe care, îmbrăcându-l, se mai poate…

Un secol e sărit în celălalt
recensămintele – şi ele-s  ies din minţi –
şi pe măsură, cred că-s necesari
de şapte ori vreo patruzeci de sfinţi!

*

Arar privirea-i steag de sărbătoare
Tu-mi treci prin iris – stea îngândurată
iubirea ca o ceaţă tremurată
ningând tărâmul meu de ancorare
acum, pentru un ultim niciodată
când pari a-mi fi tu ultimul destin
iar eu, un ultim gol de-ntâmpinare
pe care tu mi-l umpli cu speranţă
salvată de absurd şi resemnare.

*

E o pasăre trupul în cârdul de ani
un pas face iarna şi iat-o albind…
opriţi, mai opriţi acest mers galopant
şi-acest zurgălău transpirat, aburind…
Oricum, fi-va toamnă sau iarnă cumva
o ceaţă de ceasuri orbi-va cadranul
şi şchip de vreo două sau trei anotimpuri
cu proaspete cârje sfârşi-se-va anul.

*

Dar încotro, gheţarii prin pupilă
şi-atâta stea de pe sub gândul meu?
fărâmele de viaţă licărinde
cu dus-întors prin Unic Dumnezeu!
Umori de ochi clătind atâtea curgeri
şi convertite iar într-un izvor;
aceeaşi lume ne-ar încape ochii
de s-ar întoarce toate-n apa lor!
Dar cum ni se evaporă privirea,
se strânge tot văzduhul într-un nor
amestecându-se-ntr-un nor de ploaie –
un palid văr al altui viitor…

*

Cum sângele-mi umblă prin facerea lumii –
prea mult numai nor şi îndeajuns numai ploaie,
doar cât o măsură de pulbere-aleasă
cu-n roşu fluid, ideal să se moaie!

Când golul de nor e destul de albastru,
o ţară  se-ngheagă târziului meu:
Sân-Petria, ţară-poemă de sine
pe care rămân să domnesc numai eu…

Răspunde-mi, sau fie perpetuă taină
hotarelor mele de linişte vie:
De ce m-ai ales împărat, când ştiuseşi
menit  că îţi sunt, pe-aşa scurtă domnie?

*

Ploua dogmatic peste rombul verii
şi preistoric, ploaie de reptile…
Pe-un unic sens, liliputane râuri
aliniau gunoaiele-n flotile

A nins apoi peste un rest de toamnă
de parcă năpârliră pinguinii!
Atâta alb pleda cu exaltare
că s-au mutat izvoarele luminii

Şi se făcea de vis cu un prieten,
în somn parc-ascultam poemul lui –
şi-a doua zi îl aşteptam să-mi spună
că ciorna-aceea nu-i a nimănui …

…Şi-a fost a mea, dar prea frumoasă poate
să îmi îngădui să mi-o amintesc…
Redă-mi-o, Doamne, într-o altă lume
când  n-oi mai fi atât de pământesc!

*

În cântec un loc pentru suflet
mustind de-o aleasă căldură
maternă ca apa de mare,
ce ochii închişi n-o văzură

Ce mare-i pământul, o, Doamne!
tixit e de ribonucleici –
râvnind să ajungă seminţe
pe-ntinşii coclauri lacteici

Dar Tu, n-ai să-i spulberi, o, Doamne,
ci,  dă-le puteri de-a-nţelege
cât loc e la Tine Acasă
şi Har neşfârşit de-a-nţelege

*

Dar zilele ce ni le dai
noi le-nchinăm planetei Rai,
acelei stele Paradis –
cum s-o numi ca nou pământ
pe care ni l-ai pus în gând

Ţărâna mă va recunoaşte
spre-a ne întoarce-n trupul teafăr
ca raza ultimă-n luceafăr
când veşnicia va renaşte –
şi-n trupul meu ca-n Dumnezeu,
când toţi vom reprimi suflarea
ca-n veşnicia mării, sarea!

*

Se mai întâmplă o iertare
sau  se mai poate şi uita,
dar cele necuvântătoare
când, Doamne, ne vor mai ierta?

Că drept de viaţă şi de moarte
avem şi-acum asupra lor
când zilnic încă se împarte
cireada pentru abator?

Cunoşti tu creierul furnicii
şi ai putea să-i faci pereche
Ele n-au şcoli şi nici ospicii
Ci, doar istorie străveche…

*

Voi coborî agale sau pripit –
expire-se-mi mandatul pământesc,
voi fi sortitul vostru absolut
la curtea amneziilor să cresc

Voi coborî agale sau pripit
expire-se-mi mandatul pământesc –
învins de tot ce nu am isprăvit –
înfăşurat în ce-aş fi vrut să isprăvesc

Cu mers alert sau poate mai temut
ajunge-voi  absent, că am ajuns…
vă voi părea mai straniu, mai distant
şi amuţit, că n-am să am răspuns…

*

Eu Te gândesc estetic de o vreme
că însumi poate sunt un caz estetic:
a crede-n profeţii bimilenare
deja e un avans de simţ profetic…
E un ecou neverberat din slavă
în care-auzul meu s-a regăsit –
el nu-i o-nchipuire a urechii, ci,
un izvor de Duh ce m-a trezit
de-aceea capătu-i pândit de nerăbdări
şi drumu-n Sus, bătătorit de şoapte,
e verticala ultimei cărări!

*

220 A început o ploie de cuvinte
şi s-a încins o ceaţă de absurd,
că minţile nu mai luau aminte
la balamucul zilei surdo-surd

Se înălţase cărămida arsă –
se zgâriase-n trecere un nor
şi s-a lovit în zbor confuz o barză,
semn că le-au ocupat culoarul lor

Cuvinte tulburi şiroiau spre mare,
în urma lor, un neam de oameni-munţi
gesticulând în lamentări amare –
mai mare mila, Doamne, să-i asculţi

Şi s-au ornit migraţii radiare
ca pe o Roza Vânturilor moi,
cu nemuri mici, alese din cel mare
însămânţau grăunţe de război

S-au tot ales cuvinte de fiorduri
scăpate printre dinţi, înfrigurate
cu altele-mpletindu-se-n acorduri
deschise cald şi sudic parfumate

Se populase-aşa heraldic vântul
dar bornele se încruntau la om
Big-Bangul Babel a umplut pământul
din singurul Părinte-ideom!

*
Mai e o fărâmă de viaţă
şi-o alta cu clipele-n sus;
dar tu ai iubit-o pe asta
şi care aproape s-a dus
nici nu ţi-ai ştiut-o prea bine
şi nimeni pe-aici nu ţi-a spus:
Mai e o răscruce de vreme
şi-o cruce numită Isus!

*

Doar o sămânţă de vânt era,
aşa, cât un bob de muştar…
Cum şi ea căzuse din vânt peste ogor
a încolţit un verde adiat
şi des ca peria, mai tânăr ca un zefir
Apoi, adiere cu adiere s-a strâns
într-un vânt virugos, ademenind
tot praful drumului şi frunzele uscate
învârtejindu-le ca într-o horă suitoare
Dar s-a întors vântul dintâi
din care el se alipise pământului
ca boabele de muştar în verde zefir
iar vântul acela îşi zise:
Am semănat vânt –şi iată, acum
cât  de bogat cules de furtună!

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.