29 iulie 2012

Cristale cu aroma de pelin tecuci.eu  104x150 Volumul Eleonorei Stamate Cristale cu aromă de pelin,  un megapoem răsfăţat de metafore  Dominanta acestei salutare apariţii lirice este, aşa de frumos zisă, o „poezie a poeziei”, e aşa cum am vorbi noi despre mama, pentru că (exprim poate un truism) ea este laptele ce creşte fructul poeziei tot mai viguros. Şi doamna Eleonora Stamate cultivă cu har abundent un laudaţio al poeziei demonstrând cumva că aceasta e minunată ca însăşi poezia. Nici vorbă de-o persiflare, dar pe cu totul alt plan, de regulă parodic la Topârceanu, care după o suită bogată de comparaţii, în final compară …cu o cioară!  Poeta nostră însă îşi exprimă elogiul poeziei până la sanctificare într-un fel de salbe metaforice, de-ţi vine însuţi să te metafizezi până la sublima abstractizare. Pentru Domnia sa, însăşi cartea este un „petec de cer”, pe care, cu ochii, Domnul împarte, sfinţeşte lumina din noi  (poezia Ce-i cartea, pag.17). Apoi beţia metaforică (devine contaminantă) ţine până în zorii paginei  unde cartea e „un ochi de soare” pe chipul unui nor însingurat, o pasăre care trece prin foc (replică sonoră la „Pasărea de foc” a lui Manuel Defalla), o insulă albastră, unde visele dansează în „robe de cristal”. Şi poeta reia expozeul tropilor, echivalând cartea cu o catedrală în care cuvintele ating suflete, şi ele vibrează… vibrează…Ce-i cartea decât o ofrandă adusă secundelor, o orgă celestă prin silabe vibrând… Numai într-o carte…ninge cu petale!…Unde balaurii leapădă grămezi de aur peste cuvinte. Toate acestea într-o singură pagină!! Apoi, finalul laconic şi interogativ:”Ce-i cartea?! Fior nedesluşit…fără de moarte”.
Şi totuşi „Cristalele cu aromă de pelin”, continuă apoteotic, poemele contaminându-se parcă unul de la altul de acest metaforism (pe săturate!)  ispititor atât pentru un comentator cât şi pentru cititor, după cum, cu parametrii emoţionali plăcut exaltaţi citim şi cităm”De câte ori se va deschide cartea/va sângera poemul/va-ncărunţi şi scrisul; mă vei trăi în haine albe ca zapada/Când va-nceta şi ultima ninsoare să mai cadă” (De câte ori, pag.18).
În profunzimile ancestralităţii umane universale, decelăm oricând manifestări procesuale imnice, invocatoare a bunelor spirite. Nu cred că este nejustificator că acea ars poetica într-o simbioză cu ars melodica  fac desigur casă bună până în acest prezent secol 21. Cred că sunt puţine excepţii pentru slujitorii artelor în general, care să nu fi dat curs impulsurilor spirituale în exprimarea bucuriei, tristeţii sau speranţei lor. Eleonora Stamate de ce ar face excepţie, mai ales când impulsul demersului liric vine „gratuit”, de Sus. „Coboară, Doamne, în cetatea speranţei/Cu tavanul poleit de zile şi nopţi/printre miresme de chihlimbar /şi, ca o întrebare fără răspuns/zăboveşte pe marginea zimţată/a literei din cuvânt/de lumină sculptată!… (Aprinde felinarele, pag.19).
Dar, iată cât de  ingenios ne sugerează poeta perenitatea artei printr-o ingenuă metaforă, în numele ei şi al tuturor breslaşilor artei, prin inventarea imaginară a unui „al cincilea anotimp, unul al cărţilor/printre care îngerii să rătăcească/să urce treptele lumii-n cuvânt/să asculte izvoare de ceară/cum îmbătrânim printre sfinţi/să vindece singurătatea/printre coperţi zdrenţuite/să urce în rugăciunea fierbinte/şi să ne ascundem, tiptil,/într-o carte!”(Doar soarele,pag.23). Doamna Eleonora Stamate pare a fi un constructor, nu de Turn Babel, ci de „o cetate zidită pe stâncă” precum spune sfântul psalmist David. „Lăsaţi-l să se adape din gând/să-mi aducă aproape/cioplitorul de cruci în cuvânt/să fac un legământ/cu săpătorul de fântâni/lăsate moştenire în ochi de piatră/ce plânge pe silabele umede/ieşite din tristeţea-mi de altădată.” (Şi soarele, pag.26).
De fapt, o mare parte din volum, este un megapoem, un poem continuu, răsfăţat de metafore, de un nestăvilit crez poetic, aşa cum îi stă bine unui poet adevărat, aşteptând culegătorii de perle. O voi face şi eu răsfoind o apreciabilă grosime de carte!…
„…cărţile se deschid precum stelele/precum verdele ierbii/în murmur de seară, când mă trezesc ca o şoaptă/desprinsă din frază…” (Ard torţele, pag.28).
„Lăsaţi soarele să intre-n cuvânt/să mângâie geana mamei, în zori,/Cu pruncul la sân/să îmi arate drumul/printre întrebări de noapte şi zi/Lăsaţi soarele să poposească-n cuvânt/să-mi lumineze îndoielile/să-mi întoarcă fila efemeră a istoriei/…”(Lăsaţi soarele, pag.29).
Demn de luat în seamă e şi faptul că poeta îşi împarte cartea într-un fel de capitole, pe criterii tematice. Cel de al doilea , aşadar, e unul cu dominantă spirituală mai evidentă…”am învăţat să iubesc/cu toată inima mea/şi să dăruiesc/chiar dacă nu primesc decât pe jumătate…/ Ştii, eu dau în dar/sentimentele mele/chiar dacă nu primesc înapoi/decât iluzii/am învăţat să spun:/iartă-mă/şi să ard în fiecare literă/a  acestui cuvânt!” (Doamne, pag.35).
Iată mai departe şi un fel de laudaţio al Cuvântului, cel care s-a făcut trup şi a locuit printre noi: „Iartă-mă că mă las biciuită de vânt/că nasc furtuni de stele/Iartă-mă că-ţi trezesc semne de mirare/din când în când…/Din iubirea mea pentru Tine,/am să-ţi fac punte,/să topesc gândurile nesfinţite/să sap cuvinte, în Tine!” (Iartă-mă,pag.37).
Sau în poezia Îl văd :”…în văi tot mai adânci/mi se izbesc visele de pietre/ca de o toamnă dezmăţată,/iar în ochii dimineţii,/îl văd pe Dumnezeu,/stârnindu-mi lumina din suflet,/”!!

O, de n-am uita ca în fiecare dimineţă să vedem ce mai face Dumnezeu! Nu-i aşa , distinsă poetă Eleodora? Cristalele cu aromă de pelin pot fi pretext mental de a i se dedica un studiu exhautiv, ce nu mi-l permit eu, nefiind decât un prea întârziat comentator.

Scris de Paul Sân-Petru

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.