29 iulie 2012

Coline 150x108 Moare Groasa !...   Moto : Când ignoranţa se simte la ea acasă, inteligenţa este trimisă la plimbare.  Nimic nu impresionează mintea unui copil, cu atâta putere, cum o fac poveştile despre strigoi. Când doi adulţi vorbesc între ei despre vâlve, stafii, fantome, moroi sau strigoi, şi dacă aceştia sunt şi bătrâni, numai pronunţarea cuvintelor în sine are un impact copleşitor asupra minţilor în formare, veşnic preocupate de necunoscut. Iar dacă acest lucru se întâmplă chiar la Priveghi, lângă sicriul cu mortul în el, atunci de câte ori arunci ochii spre copârşeu ţi se pare că mişcă ceva uşor în el : o mână, sau numai câteva degete, sau buzele, ori pleoapele, ori bărbia celui privegheat şi aceasta cu atât mai tare cu cât pânza ce îl acoperă chiar se leagănă foarte fin la închiderea sau deschiderea uşilor ce sunt într-un permanent dute-vino determinat, toată noaptea, de unii care vin şi alţii care pleacă.  La acestea, dacă se mai adaugă şi lătratul  câinilor, sau când dinspre grajduri  se aud zgomote provocate de animale, e cât se poate de clar că aspectul celui decedat va fi cercetat cu idei gata confecţionate, că nu-ţi mai trebuie decât o scânteie ca să ţi se facă părul măciucă, sau să te ia cu răcoare pe dedesubt.  Tocmai pentru a evita aceste determinaţii, oamenii, la priveghi,  spun povestiri hazlii, (bancuri) de tot felul. Se mai servesc cu câte o prăjitură şi cu câteva  pahare cu vin sau cu ţuică, suficient să li se înceţoşeze capul, numai bine pentru a da frâu liber fanteziei, şi atunci să te ţii!.
Îmi aduc aminte cum am venit spre casă, după ora unu noaptea, de la un priveghi, mama, tata şi noi copiii, unde se povestiseră tot felul de întâmplări cu strigoi. Nu-i ştiu numele mortului, doar porecla, Papalucă.
Fusese conducătorul unei formaţii de căluşari, care mânuiau bâtele de corn în timpul dansului, sărind peste ele în sunetul clopoţeilor de la glezne, cu atâta vioiciune, că aveai impresia că nu ating pământul cu opincile arămii, iar hainele ţărăneşti, alb-negru, creau iluzia optică de valuri înspumate ce săltau şi coborau într-o vânzoleală ameţitoare.
Se îmbolnăvise de astm bronşic de la praful şi efortul din timpul jocului, la care se adăugau  muncile din gospodărie (cositul, uscatul, clăditul şi căratul fânului; căratul gunoiului pe holde şi împrăştiatul lui, apoi aratul, semănatul, prăşitul şi culesul roadelor pământului, tăiatul şi căratul lemnelor de foc, vara şi iarna; îngrijirea cailor, vacilor, oilor, câinilor; întreţinerea ogrăzilor, casei, grajdurilor, coteţelor etc.)
În noaptea aceea, nana Lenuţa, soţia lui, ne condusese până la poarta ogrăzii  lor, situată aproape de vârful dealului Rancot,  înspre Răriş, iar apoi cărarea se îngusta printre aluni şi spini şi din când în când pe lângă un fag, încât trebuia să mergem unul după altul, pe un întuneric desăvârşit, într-o noapte ploioasă fără lună, de-a curmezişul pantelor dealului. Treceam peste pâraie, dâlme şi poieni, pe la Cireş, Troacă, Făţâi şi Deluţ. De câte ori bătea vântul printre crengile cu frunze încărcate  de ploaie, credeam că dansează stafia mortului care, în mintea mea, mergea alături de noi pe vârful tufişului. De ce nu am rămas noi la priveghi până se făcea ziuă!? Cum de am plecat tocmai între unu şi două noaptea!?? La cel mai mic zgomot (păsările zboară şi pe întuneric)  îmi opream respiraţia şi căscam ochii spre tufişuri de parcă aş fi fost singur în toată pădurea. Dacă vreun iepure sau altă sălbăticiune frunzărea alunişul, picioarele mi se îngreuiau pe loc şi trebuia ca cineva să mă împingă de la spate pentru a mă scoate din impas. Cred că a fost cea mai lungă noapte din viaţa mea, când mi s-a părut că o jumătate de oră (doar atât fac astăzi pe acea distanţă) se poate dilata cât o veşnicie. Şi nici până azi nu ştiu de ce nimeni nu scotea o vorbă de parcă le-ar fi rămas graiul în ograda lu’ Papalucă. Probabil fiind iarba udă pe potecă se mergea cu prea mare atenţie. Numai eu, cel mai mic şi cel mai oropsit, aveam chef de vorbă, ca să-mi fac curaj, dar nu mă băga nimeni în seamă, că până la urmă am tăcut şi eu de frică să nu-mi răspundă vâlva mortului (printr-un mieunat sau cântat de cucuvea).
De atunci, ştiu că nu m-am mai dus la priveghi decât la rude apropiate şi abia când am ajuns la liceu am avut unele clarificări, nu atât cu privire la cei morţi, ci cu privire la cei vii. Dar înainte, prin clasa a IV-a, murise unchiul  Trucă (Baran Petru lu’ Mitu), fratele bunicului din partea mamei (Baran Ion lu’ Mitu). Şi cum el şi sora lui Ilina, căsătorită Iovan, locuiau în mijlocul cartierului Gârbeşti din Petroşani, la priveghi a venit mai tot cartierul.
Era limpede că nici ai mei nu puteau lipsi. În acea seară, la priveghi, noi, copiii, stăteam mai mult pe afară, căci eram mulţi şi în casă abia încăpeau adulţii, dar nici ei nu toţi. Cel puţin aşa ni se părea nouă, căci mai tot timpul erau câţiva bărbaţi care trebăluiau ceva pe acolo, iar mătuşa Raveca şi Dorica, nepoata ei, cu alte rude, aduceau de la casa nouă în cea veche din lemn (ţărănească), unde era mortul, pahare cu băutură, farfurii cu prăjituri ungureşti, cozonac, gogoşi (pancove cum le spuneau bătrânii) din care ne înfruptam primii noi, cei din curte.
Toată strada era luminată nu doar de becurile de afară ale caselor, ci şi de un bec pus de Primărie într-un stâlp, chiar în faţa casei unchiului Trucă (gurile rele ziceau că mătuşa Raveca urmărea noaptea, de la geam, cine trece pe uliţă în sus şi în jos) aşa că noi copilandrii ne zbenguiam uitând complet de mort şi de rostul priveghiului. Viorica , Voichiţa, Mia, Pică, Victor, Gelu, sora mea Ana, Fănel, Liviu, Nelu, Iliuţă, Emil, Marian, Cornel, Ioane, Lina,Veta, Cheţa (Rodica Bacea, Anuţa Todea, etc.) şi eu, făceam un vacarm  afară că acopeream pe cei dinăuntru.
Veniseră neamuri din cele mai vechi cartiere ale Petroşanilor (Dărăneşti, Gârbeşti, Boţoni, Lăbani, Maleia, Roşia, Crevezâi, Peştera Bolii). E adevărat, unii veneau, alţii plecau şi de câte ori se deschidea uşa la casă auzeam din mai multe guri : „Dumnezău să-l ierte!” şi „Să-l ierte Dumnezău!”. Apoi am ascultat nemişcaţi cântecul bocitoarelor (Mărioara lu’Ştefu,  Ana lu’ Motron, Veta lu’ Diacu, Ana lu’ Mitruţ), ţărănci impunătoare prin ţinuta lor şi duioşia cântecului, că era mai-mai să plângem şi noi copiii, dacă Iliuţă nu s-ar fi împiedecat şi n-ar fi căzut pe burtă peste pragul târnaţului casei, de i-au zburat gogoşile din mână peste trepte, iar noi în loc să-l ajutăm să se ridice am zbughit-o pe poarta ocolului direct în stradă unde am izbucnit în râsete de am stârnit toţi câinii cartierului.
Numai că în noaptea aceea nu doar noi copiii am avut parte de râs. Ceva mult mai laborios se pregătise pentru intervalul dintre unu şi două noaptea. Tata ne-a povestit , cum împreună cu Pătru (fiul lui Trucă) şi verişor cu mama, cu Traian (soţul lui Dorica, nepoata lui Trucă) şi încă vreo doi, ale căror nume nu mi le amintesc, au legat cu un şnur de la desagi încheietura mâinii stângi a mortului, care era peste cea dreaptă, pe piept, fără să vadă altcineva decât cei cinci făptaşi, încă înainte de a veni oamenii la priveghi. Au trecut funia pe sub linţoliu, pe lângă umărul unchiului Trucă, ce era cu capătul coşciugului lângă geamul de către stradă şi au scos-o pe geam afară doar de un lat de mână să nu observe femeile ceva suspect.
Se ştia că unchiul Trucă, deşi nu trecea cu mult peste un metru şi şaptezeci centimetri în înălţime, fusese un om îndesat, aspru, care nu prea ştia de glumă, iute la mânie şi foarte bătăuş, cu rost şi fără rost, mai ales dacă apuca să ia ceva la măsea pe la boltele lui Hoaja, Grauzam, Gutman, sau Klein (se citeşte Klain). Mulţi oameni – zicea tata – mâncaseră bătaie de la el, dar de frică nu-l dăduseră pe mâna jendarilor. Ioan, fratele mamei (Onu cum îi spuneau ai casei, ca mai târziu fratelui meu Ioan), era un tânăr foarte frumos, curtat de multe fete înainte de a pleca în armată (unde a şi murit), şi deşi avea aproape 1,80 m în înălţime, era blând şi chibzuit, poate prea chibzuit. Mulţi flăcăi invidioşi îl ameninţau că-l bat, pentru fete, dar nu îndrăzneau să-i facă ceva de teamă că vor avea de-a face cu unchiul Trucă, ce abia aştepta prilej de bătaie.
Acum, la priveghi, oamenii povesteau, înflorind, unele isprăvi ale răposatului . Unii vorbeau de „caii lui Sân-Toader”, alţii cum au auzit ei clopoţeii Ielelor (Hăle Frumoase), în timp ce erau la coasă prin poieni. Dar subiectul cel mai la îndemână la astfel de ocazii era despre strigoi, vâlve şi duhuri rele. Oamenii nu uitaseră ce le povestise chiar popa Moşic Traian ( fiu de ţăran şi el din Taia Petrilei) despre Măriuţa, nevasta lui Pătru Lăzurean din Maleia. Povestiseră chiar fiul ei Aron cu soţia, familia lui Ştefu Ardelean, cumnatul Măriuţei, Gheorghe al lu’ Ianăş Jitea şi alţii. Luase şi părintele mâna moartei în mâna lui şi aceasta deşi era rece era flexibilă chiar a treia zi de la deces. Toată noaptea, povesteau aceştia, prin pod vâjâia ceva ca un buhai, pereţii casei erau zgâriaţi, vacile mugeau în grajduri, câinii lătrau cu schelălăit, pe vârful pomilor se auzeau moroieli, tălăngile animalelor zornăiau. Era ca în iad, deşi preotul scrisese despre biata femeie că pe când trăia „tot la şase săptămâni se spovedea şi se împărtăşea, ţinea toate posturile etc.”
Casa veche de lemn a unchiului Trucă era plină ochi de bărbaţi şi femei înfierbântaţi de vin amestecat cu ţuică, dar şi de poveştile năstruşnice care în prezenţa mortului erau foarte credibile, în timp ce în casa nouă, tinerii jucau „bâza”, „îngheţau cana cu apă pe scaun lângă foc”, jucau „66”etc. Tata povestea că în timp ce noi copiii ne jucam pe afară, în casă, Pătru lu’ Trucă s-a ridicat în picioare şi a spus celor ce şedeau pe laviţe, scaune, marginea patului sau pe canapei, că şi lui i s-a părut că mâinile decedatului nu s-au întărit şi chiar are de gând să-i ia pe ei drept martori. S-a ridicat în picioare, şi-a tras scaunul lângă sicriu şi s-a aşezat pe scaun ca toţi să poată vedea pe lângă el. Unii curioşi s-au ridicat în picioare. Lina lu’ Grosu (sora lui Gârbea Ion, Groasa cum îi ziceau oamenii), vecină cu unchiu’ Trucă, era aproape de picioarele mortului, aranja nişte flori pe care le adusese cu ea. Nană Floare a lu’ badea Filimon şi Mărioara lu’ Ştefu erau pe o laviţă scurtă lângă a ei. Sofia lu’ Adam era tot în picioare, ca şi nana Lină, căci era mică şi slabă şi voia să vadă şi ea. Toţi ochii erau îndreptaţi spre mâinile mortului acoperite de linţoliu.
Afară în faţa treptelor din lemn, peste care căzuse Iliuţă, doi bărbaţi aşezau un lighean mare cu apă, iar un al treilea se uita pe geam în casă. După banala constatare am continuat să mâncăm câte o gogoaşă de la nana Dorică, din farfuria cu care umbla după noi şi pe care o lăsase lui Gelu (băiatul ei), să ne servească el până ea aducea alta.
Pentru cei din casă sosise clipa demonstraţiei că şi unchiul Trucă se strigoise, căci şi el avea mâinile moi. Spre deosebire de Măriuţa lui Pătru Lăzurean, el merita, îşi dădeau unii cu părerea, căci fusese prea rău. Întinzând mâna spre mort, Pătru lu’ Trucă strigă, aşa ca să-l audă cel de la geam : Priviţi, oameni buni ! Priviţi ! Şi deodată linţoliu fâşâi ridicat de mâna stângă a mortului, drept în sus, după care ţipetele femeilor, tropăitul celor ce se aruncaseră spre ieşire, zgomotul scaunelor care loveau podelele, urletele pruncilor din braţe, dezlănţuiseră tot ce boarea alcoolului şi poveştile înfricoşătoare adunaseră. Cu o parte de flori încă în mână, Lina lu’ Grosu scoase un ţipăt strident, după care se prăbuşi (ea de ~ 100 kg), peste mititica Sofia lu’ Adam (de doar ~ 50 kg) sub privirile îngrozite ale lui nana Floare şi nana Mărioară. De frică nana Lină leşinase. Atunci  Mărioara lu’ Ştefu începuse să strige cât o ţinea gura : „Moare Groasa!”…”Moare Groasa!”…”Moare Groasa!”… şi gura o cam ţinea, căci era una din bocitoarele cele mai vestite pe la morţi.
Tata care era amestecat în poveste, căci chiar el era cel de la geam ce trăsese şnurul legat de mâna mortului, i-a dat drumul la sfoară şi a alergat în calea celor ce o scoteau pe braţe pe Groasa din casă. Numai că aşa cum aranjaseră lucrurile, primii ieşiţi au călcat prin ligheanul cu apă, unii mai slabi de înger chiar căzuseră de grabă în el, unii înjurau, alţii râdeau, noi copiii ne adunaserăm ca la urs şi nu ştiam să râdem sau nu, să rămânem sau să fugim. Toţi cei din casa nouă care nu prea erau străini de ce li se întâmpla celor de lângă mort, râdeau fără nicio teamă, de se scuturau hainele pe ei, pentru că nimeni nu-i putea lua la rost. Ei nu mai erau de mult copii.
Cu greu a reuşit tata să o trezească pe Groasa din leşin. Mai era ceva apă în lighean pentru a o trezi pe biata femeie. Apoi tot cu greu a lămurit-o că nu mortul a ridicat mâna, ci el a tras de sfoara cu care mâna mortului fusese legată.
Multe săptămâni şi luni după înmormântarea unchiului Trucă, doamna Gros (nana Lina lu’ Gârbea) stătea de vorbă cu noi copiii despre păţania ei de la acel priveghi. Ea ne întreba pe noi ce ştim şi ce am văzut, sau ce am auzit de la părinţi. Iar noi o întrebam pe dânsa cum a fost când mortul şi-a ridicat mâna.
De atunci, până atunci şi după aceea, au fost scrise tomuri întregi  despre om ca ipostas unitar iudeo-creştin cu însuşirile lui inferioare (trup) şi superioare (psihic), despre neantul de la marginea existenţei, sau despre faptul că viaţa derivă numai din viaţă. Ignoranţa, oricât se pricepe la coloritul vieţii (vâlve, fantome) nu poate să genereze altceva decât ignoranţă.
Cât îmi amintesc de la tata, cât şi-au mai amintit surorile mele Ileana şi Ana, şi verişoara mea Viorica, atât v-am povestit şi eu dumneavoastră, cei de azi, eliberaţi sau nu de superstiţii deşarte, înţelegând poate, pe deplin, că atunci când ignoranţa creează tradiţii, inteligenţa moare sigur prin sufocare. Sau cum se exprima Sf. Ciprian : „Cel mai adesea, o tradiţie nebiblică (credinţa în strigoi) nu e altceva decât o greşeală veche.”

Scris de Petru Blaj Dinvale   (din vol. „Copilăria…draga mea”.)

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.