6 august 2012

Petru Blaj Dinvale 150x112 Prieteni din copilărie…  Moto :   Cine crede că un prieten înseamnă doar un simplu „a-mic”, va avea multe amintiri însemnate cu „A-mare”.

Oamenii, spun bătrânii, se dau unul după altul, fie la bine, fie la rău. Şi nu e puţin lucru, să întâlneşti în copilărie, după expresia poetului Paul-Sân-Petru : „oameni, şi nu altceva”.

Pentru că fratele meu, Ioan (noi îi ziceam Onu, de la Ioan, Ionuţ, Onuţ, Onu) era mai mare ca mine cu 11 ani, nu am avut privilegiul de a fi mult timp împreună şi bineînţeles nici la joacă şi nici la şcoală. Îmi amintesc, doar puţine lucruri petrecute între noi în copilărie. Ştiu că făcuse special pentru mine un trenuleţ cu locomotivă şi vagoane din lemn, pe care îl trecea printr-un tunel săpat într-un muşuroi din grădină, iar eu l-am păstrat multă vreme cu drag şi mai ales de dorul lui, căci era angajat de tinerel şi stătea foarte puţin acasă. Când a primit primul salariu ne-a cumpărat la toţi ai casei câte ceva. Mie mi-a adus o pereche de ghetuţe albe cu care sunt încălţat într-o poză cu bunicii şi două surori, pe când aveam 6 ani. Era aşa de plăcut la înfăţişare şi la suflet că până şi animalele de pe lângă casă îl iubeau într-un fel aparte.

Spun asta, nu în mod gratuit, ci pentru că nu pot uita drama din sufletul nostru când Onu a plecat în armată. Era normal să plângem toţi. Era prima noastră despărţire de un membru al familiei pe o perioadă mai lungă de câteva zile. Aveam atunci o pisică foarte frumos colorată cu multe pete galbene, negre, albe, maronii, pe care toţi o răsfăţam ca pe o jucărie, numai că până atunci nimeni nu observase ataşamentul ei deosebit pentru el.

După plecarea lui, ea l-a căutat mieunând peste tot . Prin casă, prin bucătăria de vară, prin grajduri, coteţe, poduri, cuptor, magazii etc. În  camere îl căuta prin paturi, pe sub paturi, iar când te apropiai de vreun dulap când deschideai uşa sărea în el şi nu mai vroia să iese până nu cotrobăia printre haine şi asta de fiecare dată, zile în şir. Marea nenorocire a fost că din ziua plecării lui a refuzat să mai mănânce oricât de frumos ar fi mirosit mâncarea pe care noi i-o ofeream, disperaţi, care mai de care mai mărinimos.

Bineînţeles că în cele din urmă am găsit-o moartă, ca un gest pe care noi oamenii îl înţelegem mai puţin, sau aproape deloc.

Iar peste ani şi ani, la înmormântarea lui în 2003, după ce s-a ţinut slujba religioasă în curtea casei sale, când am ieşit pe poartă cu sicriul, şi am ajuns în dreptul ogrăzii, unde oile crescute de el păşteau primele fire de iarbă din martie, s-a întâmplat ceva cu totul neprevăzut. Ca sub bagheta unui dirijor, rând pe rând, oile au ridicat capetele şi au început să zbiere într-un behăit repetat din mai multe guri, perceput atât de dramatic de cei prezenţi, încât întreg cortegiul a izbucnit în plâns fără să putem scoate nici măcar o singură vorbă. Părea că episodul cu pisica se repeta la o scară mult mai dureroasă.

Petrecând, însă, mult mai mult timp împreună cu un alt tovarăş de joacă şi de şcoală, decât cu fratele meu, din motivele pe care vi le-am spus, şi fiind şi rude prin alianţă (o soră de-a mea căsătorită cu un văr de-al lui) am mult mai multe amintiri legate de acest coleg, poate şi datorită faptului că eram şi vecini, dar şi foarte apropiaţi ca vârstă.

Îl cheamă Boţa Miron, ca pe tatăl lui, şi cu toate că e mai mare ca mine doar cu şapte luni, a început şcoala înaintea mea având 7 ani împliniţi în septembrie, odată cu începerea anului şcolar. Are o soră, Boţa Maria, cu 3 ani mai mare ca mine şi cu 1 an mai mică decât sora mea Ana. Acasă părinţii îi strigau Pică şi Mia şi aşa le ziceam şi noi. Mie părinţii îmi ziceau Petrică, aşa că Mia şi Pică, Ana şi Petrică era echipa de şoc din care făceam parte nemijlocit în cartierul nostru Gârbeşti din Petroşani.

Mergeam la şcoală împreună, iar când se nimerea să avem acelaşi număr de ore, veneam acasă tot împreună. Asta timp de 11 ani căci atunci când eu eram în clasa a XII-a , el terminase deja liceul în anul precedent. Îi cunosc bine gesturile, mersul, timbrul vocii, privirea luminoasă, râsul şi zâmbetul poznaş în colţul gurii, măiestria scrisului, a desenului, a versificaţiei. Deşi ne supăram uneori unul pe altul, nu ne-am jignit niciodată şi nu am folosit cuvinte urâte unul în dreptul celuilalt. Nu l-am auzit niciodată înjurând, deşi taţii noştri se mai scăpau câteodată cu câte o „grijanie”, „tătărigă”, sau „anafură”.

La iniţiativa părinţilor lui, nu foloseam cuvântul „drac”. Când vorbeam despre înjurăturile altora spuneam părinţilor că acel oarecare a înjurat de „D”. Eu fluieram sau fredonam des câte o melodie, el deşi nu avea înclinaţii spre muzică, era mai tot timpul bine dispus, glumeţ, preocupat de multe meşteşuguri : traforaj, şurubării, prelucrarea lemnului (îşi confecţionase singur schiuri), construise în tufişul din Pârâul lui Cotric un fel de cazemată din scânduri cu subsol şi foişor, la care participasem şi eu ca ucenic, încuiată cu „1001 lăcate” încât bunica  ne-a mărturisit sincer că nu a putut intra înăuntru, urcând într-o zi dealul grăbită spre Lerca. Mult mai târziu am învăţat de la tata dulgherie în adevăratul sens al cuvântului.

Primele cărţi de poveşti le-am citit de la Pică. Chiar şi primul roman, Robinson Crusoe, tot de la el l-am citit. Era întotdeauna cu un pas mai bine poziţionat informaţional decât mine în materie de cărţi bune şi în acelaşi timp un mare colecţionar de literatură. Ne anunţam unul pe altul de ceea ce apărea în „Biblioteca şcolarului”, apoi în „Liceum” şi în „BPT” fără a neglija seriile Karl May, Al. Dumas etc. atât de îndrăgite de copii. Mai târziu când cumpăram şi cărţi diferite după gusturi proprii, făceam uneori schimburi între noi cu volume de care eram interesaţi. Ştiam de la bunici că amândoi aveam câte un strămoş care fusese primar al comunei Petroşeni în sec. XIX : Dan Baran (străbunicul mamei) între anii 1869-1879 şi Todor Boţa (străbunicul lui Pică) din 1879 până în 1885, ei fiind de fapt ultimii primari din rândul jienilor (ţărani băştinaşi din Valea Jiului).

Dar nu cu ei ne mândream noi, mai ales că Dan Baran, sub presiunea autorităţilor de la Pui, semnase exproprierea în favoarea gării şi a căilor ferate a cinci familii de jieni, printre care şi Drăgan Voina (strămoşul viitoarei mele bunici Drăgan Măriuţa, căsătorită Baran), faptă pentru care bunica nu l-a iertat niciodată.

Ce reţinusem noi cu plăcere din istoria neamului nostru era doar înclinaţia spre carte. Pică se mândrea din neamul lui cu Ion Boţa, care fusese învăţător între anii 1901 – 1903, iar eu cu Ion Baran (bunicul din partea mamei) care în primele patru clase fusese în toţi anii pus supraveghetor peste clase şi trebuia să-i ajute la învăţătură pe cei mai slabi, iar apoi a fost propus să urmeze şcoala la Sibiu (beneficiind de o bursă). Numai că bunicu nu a vrut să meargă singur la Sibiu şi a condiţionat să mai fie propus un coleg, Ion Anghel, care învăţa la fel de bine şi erau buni prieteni. Lucru foarte interesant e că autorităţile au acceptat condiţia pusă de bunicu, dar neizbânda a venit din altă parte. Tatăl lui Ion Anghel a refuzat oferta (cu toată stăruinţa în lacrimi a copiilor), pe motiv că „n-am pe cine pune la berbeci”, spusese el scurt şi  plecase în treburile lui. Doamne, ce vremuri!

Îmi aduc aminte de vremea când apăruse boala în păsările de curte (probabil pesta aviară) şi ne mureau găinile la grămadă în fiecare dimineaţă. Mulţi ani la rând mama punea cloşcă aceeaşi găină galbenă cu guler maro-roşcat, căci de fiecare dată acea găină scăpa prin nu ştiu ce minune de epidemie, după ce toate celelalte mureau. După câţiva ani a murit şi ea de bătrâneţe, iar mama mi-a zis să o îngrop în grădină cât mai adânc, să  nu poată fi dezgropată de câini. Pe când să execut trista sarcină, căci ţineam mult la acea găină ca la un membru al familiei, m-am trezit cu Pică în faţa porţii.

I-am explicat şi lui situaţia şi după câteva minute de mare taină, am convenit împreună să o îngropăm într-un tăpşan de lângă Pârâul lui Cotric, unde ne jucam noi mai des, ca să îi putem supraveghea mormântul. Am zis mormânt, pentru că într-adevăr mormânt i-am făcut. Am ţinut amândoi o „slujbă” de înmormântare, am zis pe rând rugăciunea „Tatăl Nostru”, am cântat „Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!” atât cât ne-am priceput, şi bineînţeles că i-am făcut şi o cruce din două beţe, care a rezistat până la coasa din anul următor, când cosaşii sigur s-au împiedicat de ea şi cu siguranţă au smuls-o şi  aruncat-o prin tufişuri. Înconjuraserăm cu bolovani din pârâu toată moviliţa aşa ca să marcăm locul de veci cât mai bine cu putinţă, spre marea „surpriză” a cosaşilor.

Stăteam des unul la altul şi ne împărţeam bucuriile şi necazurile. Când eram toţi patru împreună, Mia, Pică, Ana şi eu, ne îmbrăcam cu hainele părinţilor când ei nu erau acasă. Pică şi cu mine ne îmbrăcam cu haine femeieşti iar Mia şi Ana cu haine bărbăteşti, după care ne înghesuiam la oglindă pufnind în râs de fiecare dată. În podurile grajdurilor măturam floarea de fân şi aşezam pături, scăunele şi perne, aduceam cărţi şi citeam pe rând câte o poveste după preferinţele fiecăruia. Marea plăcere era urcarea şi coborârea pe scara de lemn rezemată în omna[1] podului.

După ce ne-am mai antrenat noi repetând exerciţii de Judo după o cărţulie cu explicaţii şi desene, seara târziu m-am întors acasă şi am auzit că ne fătase o vacă. Pentru că era toamna târziu şi noaptea îngheţa afară, iar în grajd mai erau vaci (Ruja şi Florica) nu doar cea proaspăt fătată (Daruţa), părinţii duseseră viţelul în beciul din grădină care era zidit din piatră şi pe trei laturi era îngropat în pământ încât nu îngheţa nimic în el oricât de ger ar fi fost iarna. A doua zi era zi de şcoală şi noi învăţam amândoi după-amiaza deşi eram în clase diferite.

Am dormit buştean până dimineaţa când am început să-mi fac lecţiile, după care să-mi calc cravata şi cotierele pe care mi le spăla mama sau una din surori în fiecare seară. Pe la ora 11 şi ceva era mare zarvă dincolo de beciul nostru, cu lume adunată în ograda vecinilor unde chiar în colţul grădinii de către noi se spânzurase, de un cireş, Voin, soţul unei nepoate de-a mamei. El era venit de undeva de pe la ţară, dinspre Haţeg şi găsind de lucru în Petroşani se căsătorise cu ruda noastră. Apucase precum alţii ca el „darul” beţiei, căci bine a zis cine a zis că numai noi românii, ca un făcut, considerăm beţia „un dar”, şi până la urmă, după câteva încercări anterioare de sinucidere nereuşite, de data asta după toate părerile celor prezenţi reuşise. Deşi picioarele i se rezemau de pământ, fiind îndoite din genunchi, oamenii îl declaraseră decedat. Dar nimeni nu avea voie să se atingă de mort sau să-i taie frânghia cu care se spânzurase până la sosirea medicului legist şi a miliţiei.

În timp ce îl aşteptam pe Pică să mergem la şcoală , nu ştiu de ce, mortul fusese lăsat singur, probabil datorită multelor treburi de rezolvat în astfel de necazuri. Eram pregătit de şcoală şi cu ghiozdanul în spate, aruncam de la oarecare distanţă câte o privire spre colţul grădinii vecinului cu pricina. Deodată m-a fulgerat un gând de mare erou, şi pentru a putea povesti cu lux de amânunte colegilor de clasă şi bineînţeles şi lui Pică cele întâmplate, am hotărât de unul singur să mă duc până în faţa beciului de unde nu mai erau decât doar 5-7 metri până la vişinul de dincolo de gardul nostru. Mult timp după aceea când veneam noaptea acasă ocoleam cu privirea pâlcul de pomi din acel loc.

Am ieşit din curte pe după grădiniţa cu straturi şi cu flori de lângă casă şi am început să merg agale printre tuleii de porumb netăiaţi încă din holda dinspre Ana lu’ Voin. Am ajuns până în faţa beciului, de unde se vedea perfect tot aspectul tragediei ce făcuse atâta vâlvă. La început privirea îmi aluneca repede pe lângă cadavru ţintind mai mult vişinul şi creanga de care era legată sfoara aducătoare de moarte. Nu mai văzusem aşa ceva, şi acum liniştea de mormânt ce mă înconjura începea parcă să îmi dea fiori necunoscuţi de mine până atunci. Înţelegând că ce se petrece cu mine nu era de loc în regulă, m-am apropiat de uşa beciului şi m-am rezemat cu spatele de ea şi cu faţa spre spânzurat. Ghiozdanul cu cărţile m-a protejat de orice schimbare de temperatură prin atingerea uşii şi începusem oarecum să-mi revin.

Văzând că totul tinde spre normal mi-am făcut curaj proţăpindu-mă bine cu picioarele în pământ şi m-am lăsat cu toată greutatea pe uşa beciului până s-a auzit scârţâitul balamalelor sub povară. Ochii mi s-au oprit apoi ţintă pe faţa vânătă a celui spânzurat şi încet-încet am început să îi văd mâinile atârnând şi picioarele rezemate de pământ, umplându-mă de spaimă din creştet până-n tălpi. Atunci, dar chiar atunci, am auzit în ceafă un muget gâtuit, un fel de buuuaaaah! într-o tonalitate stranie, ca de om-animal răguşit, ce parcă îmi sărise în spate fără să mai pot acţiona în vreun fel. E greu să vă explic ce s-a petrecut cu mine atunci, căci de văzut se pare că nu am mai văzut mare lucru, până ce am auzit vocea mamei care mă întreba fără să aştepte răspuns, căci oricum încleştarea gurii mele era destul de vizibilă: Ce cauţi aici singur? Ce-ai păţit? Îţi e rău ? De ce eşti aşa palid?…

Puţin câte puţin sub vocea îngrijorată şi caldă a ei am început să mă decebăluiesc, vorba bunicilor, adică să mă dezmeticesc („cebăluire, a cebălui” de la ungurescul „csabulni”- se citeşte ciabulni – ameţeală, a ameţi, a zăpăci, cu prefixul „des” sau „de” însemnând dezmeticire)[2] iar când mama mi-a spus că venise să scoată viţelul din beci ca să-l ducă la vacă să sugă, viţel de care eu uitasem cu desăvârşire, am căzut într-un râs (isteric de bună seamă) un fel de râs cu plâns că nu mă mai puteam opri.

Viţelul, sigur, auzise scârţâitul uşii şi probabil aşteptase ca ea să se şi deschidă, iar dacă acest lucru nu s-a întâmplat, bineînţeles că el a protestat în felul lui, prin acel boncănit de nou-născut, dar pentru mine atât de îngrozitor în condiţiile deja descrise, mai ales că se produsese atât de aproape de urechile mele. În ziua aceea am povestit la toţi isprava plină de „curaj” prin care trecusem, stăruind mai mult asupra slujirii de popă şi cantor dusă la bun sfârşit de Pică şi de mine cu ocazia înmormântării găinii. Seara când am venit de la şcoală era noapte, căci ziua era mică la începutul iernii dar nouă nu ne păsa căci în fiecare seară venea cineva în calea noastră fie din familia mea fie din a lui.

Împreună cu Pică şi vărul meu Victor, care era mai mare ca noi cu 5 ani, dar ne înţelegeam tare bine, am învăţat să mânuim bâtele tradiţionale de corn[3], să aruncăm prin răsucire la distanţă bricegele cu lame ascuţite şi plăsele grele ca să se înfigă în copaci , scânduri, pământ etc. Ne făceam arcuri din sârme groase, oţeloase, înfăşurate de la un cap la altul cu liţă colorată (folosită la explozii în mină) ca să fie puternice. Drept coarde la arc foloseam funii fine de mătase rezistentă, iar săgeţile din lemn de brad  le dotam cu vârfuri din tablă groasă pe care le tăiam cu dalta. Puneam pere şi mere în vârfuri de gard şi trăgeam de la distanţe din ce în ce mai mari şi săream în sus de fericire când ţintele erau lovite de la prima încercare. Deveniserăm oarecum vrednici urmaşi ai lui Robin Hood.

Seara pe străzile Gârbeştilor, duelam cu prietenii din cartier, până la magazinul Gutman şi uneori până la Gară, printre blocurile CFR-ului, având drept săbii nişte bâte de alun verde, de aproximativ un metru  lungime. Eram chiar mândri „muşchetari” cu valeţi. Fiind proprietari de pământ purtam şi „titluri nobiliare” cu blazon. Pică avea ca valet pe Liviu Ţabrea, despre care nu mai ştiu nimic pe unde mai e, iar eu pe Nelu Costache, un viitor inginer de toată isprava, harnic, cinstit şi cu un suflet cald şi binevoitor cum rar mai întâlneşti astăzi printre semeni. Am rămas până azi, buni prieteni ca şi cu Gelu Cârţa, un nepot de văr, la fel de inteligent şi plăcut ca om şi tovarăş de viaţă. Adesea când merg la casa părintească din Petroşani, ne căutăm reciproc şi depănăm amintiri împreună din acele vremuri ce le vom duce cu noi ca pe propria noastră comoară.

După cum singuri aţi putut remarca, prea mulţi prieteni în copilărie nu am avut, dar câţi am avut îi mai am şi acum. Şi ce mie mi se pare lucrul cel mai important e că în multe privinţe semănăm unii cu alţii. Poate că bătrânii noştri aveau dreptate când spuneau că oamenii se dau unul după altul. Iar dacă cineva crede că un prieten înseamnă doar un simplu „a-mic”, cu siguranţă va avea multe amintiri însemnate cu „A-mare”.

Autor: Petru Blaj Dinvale   (din vol. „Copilăria…draga mea”)

 


[1] Uşa podului

[2] Vezi DEX „a cebălui”, „cebăluire”

[3] lemn de corn, dur, noduros ce creşte în locuri stâncoase

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.