26 septembrie 2012

Berbec 150x90 Spaimele copilãriei…Moto : „E foarte bine ca un copil să simtă dragostea
părinţilor  la  nevoie, dar  dacă  el  nu învaţă
nimic din ea, totul pare zadarnic .”

Începusem să urc pe deal încă din cea mai fragedă copilărie. Nu aveam de ales, întrucât proprietatea părinţilor mei era în majoritate pe dealurile Petroşaniului : în Obârşie, Cioacă, Deluţ, Chiciora, Dos, Smreac, Preluci. Doar proprietăţile numite Crevezâi  şi Plopu erau „la drum”, adică poţi merge cu căruţa sau cu maşina până la ele.

Aveam aproape cinci ani (părinţii şi surorile mi-au povestit amănunte), când am încercat prima dată să îmi obţin „independenţa”. Asta în relaţie directă cu sora mea Ana, de care mă despărţeau doar patru ani, în favoarea ei.

Nimeni nu-şi mai aminteşte motivul conflictului dintre noi, că altfel ne înţelegeam destul de bine. Cert e că eram singuri acasă şi din joacă în joacă ne-am trezit în plin război. Eu cu mătura de nuiele din curte, iar ea cu o greblă găsită la îndemână. Bineînţeles că sora mea fiind mai mare, nu şi-a pus mintea cu mine şi când s-a tras linia contabilizării loviturilor eu am fost cel socotit învingător la puncte, numai că asta nu mi-a folosit la nimic. Ba chiar mai rău, scorul s-a întors împotriva mea, atunci când, la final, Ana mi-a servit upercutul : Mă duc şi te spun la Miliţie!.

A aruncat „arma” . A ieşit pe poartă ca un glonţ şi a dispărut după colţul grajdului în câteva clipe, lăsându-mă pradă regretelor şi spaimelor vârstei. Sigur că nu s-a dus la nicio Miliţie, ci s-a ascuns după Dunga Dealului cu gândul ca apoi să ne reluăm joaca. Numai că nici eu nu am rămas cu mâinile-n sân să-mi plâng soarta şi am pornit şi eu cât am putut de repede, dar nu spre Miliţie ci pe deal, în sus, spre locul numit Obârşie unde mama şi tata lucrau la otavă.

Cărarea era destul de îngustă şi adesea şerpuitoare, uneori abruptă, alteori alunecoasă din cauza unei mlaştini a Părăului Trocii. Şi pentru un adult era obositor; atunci, dar şi acum. Nu ştiu cât timp mi-a trebuit să urc până aproape de şurlăul din Făţâi (făgaş adânc, săpat de viiturile ploilor torenţiale) uneori până la peste trei metri adâncime, acoperit cu cioturi şi bolovani aduşi de ape. Potecile de munte spre Cireşi şi apoi spre Obârşie se apropie şi se depărtează de şurlău, dar uneori urcă aproape paralele cu acesta. Nu mai era mult şi ajungeam La Troacă, unde fratele mamei avea o gospodărie în toată regula. Între ograda lui Ion Cuc (de După Pomi) şi şurlău păşteau oile  vecinilor singure, doar cu câinii ciobăneşti. Nenea Pătru Vâlvăresc trebăluia în ogradă la lucrul câmpului, căci era spre toamnă.

Nu mă interesau în mod expres nici oile şi nici câinii, cu care eram obişnuit, căci vecinii aveau o ogradă cumpărată de la străbunica mea, chiar lângă casa noastră. Interesul meu era să ajung la mama înainte de a mă prinde Miliţia. Puteam vedea, de unde ajunsesem, o parte din locul unde cosise tata cu o zi înainte, şi acum brazdele erau împrăştiate la soare, dar până să ajung eu acolo mai era cale lungă. Singurul lucru nou, de care nu ştiam nimic, era că berbecii nu mai stăteau izolaţi de oi ca în restul verii, ci erau şi ei cu oile. Auzisem că există şi berbeci care împung, dar eu nu apucasem să văd aşa ceva în puţinii ani pe care îi aveam. Mă opream din când în când şi mă uitam către oraş, de unde din moment în moment s-ar fi putut ivi miliţianul. Sunt singurele emoţii pe care mi le amintesc, destul de viu, din acel periplu.

Dintr-odată, ca o îmbărbătare, am auzit strigătul mamei, destul de îndepărtat încât să nu înţeleg nimic ce zice şi am văzut-o coborând din Obârşie spre Troacă, adică spre mine, iar eu nu înţelegeam de ce. Atunci şi nenea Pătru încerca să sară gardul, tot spre mine, zicând şi el ceva ce eu iarăşi nu înţelegeam. Glasul lui nenea Pătru, după cum am aflat mai târziu, mi-a fost în acel moment de mare folos. Uitându-mă spre el, în stânga mea, am văzut ceva ce părea foarte spectaculos. Dinspre oi venea spre mine, o namilă de berbec, când alergând, când înţepenind locului, probabil după tonul vocii stăpânului. Habar nu aveam că acel berbec împungea chiar şi pe ciobani când nu erau atenţi. Sigur pericolul era cu atât mai mare cu cât eu nu înţelegeam nimic din ce se petrecea, dar urcam înainte, cu ochii ţintă la berbecul ce venea cu capul lăsat pe spate, flancat de coarne şi cu lâna fluturând în salturi repezi ca aripile în zbor.

Ar fi fost suficientă o izbitură să mă lipească de pământ şi apoi doar câteva să mă facă una cu acesta. Dar, eu habar nu aveam de aşa ceva. Ce îmi amintesc e doar că am început să zbor chiar eu, şi apoi s-a făcut întuneric. Când s-a făcut iar lumină m-am trezit printre bolovanii şi cioatele de pe fundul şurlăului şi încercam cu greu să mă ridic în picioare. Mama spunea că m-a găsit în poziţia „patru labe”, cu capul spre oraş şi cu fundul spre vârful dealului, poziţie destul de dificil de învins după o căzătură zdravănă ca aceea. Dacă aş fi fost puţin mai mare, măcar cu un an, poate mi-aş aminti impactul căderii, sau îngrijorarea mamei la vederea cioatelor cu rămăşiţe de crengi uscate, dar ascuţite, unele cu vârful în sus, altele cu grămezi de bolovani adunaţi după ele şi doar din loc în loc câte o vatră de nisip pe care copiii, ce păşteau vacile, se jucaseră de-a şcoala. De câte ori ascultam acest episod din viaţa mea, vocea mamei care-mi povestea, avea modulaţii vădit emoţionale şi toată faţa ei se transforma în expresii de spaimă şi duioşie. Puteam păţi multe, zicea ea, de la fracturi, paralizie sau răniri grave până la moarte. Ce se întâmplase, de fapt?.

Berbecul ce venea spre mine cu atâta forţă, n-a apucat nici măcar să mă atingă. Aşa cum vă spuneam, tot urcând dealul şi uitându-mă într-o parte spre berbec, am ieşit din cărare şi am nimerit exact râpa şurlăului în cădere liberă spre adâncul ei. Mama mi-a spus că atunci când berbecul a ajuns în marginea prăpastiei s-a oprit brusc. Adâncimea malului era prea mare ca el să sară după mine, însă făcea tot timpul manevre de înapoi şi înainte, ca şi cum şi-ar lua viteză să sară peste ceva. Deşi era cu mâinile goale, mama cobora spre berbec cam cu acelaşi val vârtej hotărâtă să se confrunte cu acesta pe viaţă şi pe moarte, mai ales că în aceeaşi zi, de dimineaţă, îi trăsese câteva cozi de greblă peste spate când încercase să facă pe viteazul  cu ea.

Norocul lui a fost că nenea Pătru a ajuns primul la el, l-a apucat de  coarne şi l-a dus înapoi la oi şi le-a închis pe toate în ogradă. Când a ajuns mama lângă mine, m-a ajutat să mă ridic în picioare, iar când m-a luat în braţe am uitat şi de miliţian şi de berbec şi de şurlău, căci unde credeţi c-ar fi fost mai bine să fiu în acele momente, altundeva, decât în braţele ei.

Dacă e să recapitulăm, concluzia ar fi că sperietura fusese mai mult a mamei decât a mea şi asta pentru că ce s-a întâmplat mai târziu arată destul de limpede că n-am învăţat nimic din ce păţisem atunci. Asta pentru că după alţi 5-6 ani, la vârsta de 10-11, aveam numită, fiecare copil, câte o oaie a lui, zicea tata, ca să vadă ce noroc are fiecare la oi. Pentru băieţi, adică pentru fratele meu Onu şi pentru mine numise şi câte un berbec, miel, în vederea aceluiaşi scop amintit. S-a întâmplat că Brânduşa, oaia numită mie s-a făcut mare şi cu lână bogată, o mioară ţurcană oacheşă, jienească, de toată frumuseţea, numai că peste un an au mâncat-o lupii în munte. Lucru foarte dificil de interpretat în ceea ce priveşte norocul cuiva : bună de lapte, aspect comercial ca înfăţişare, dar păgubită pe de-a-ntregul. Asta în legătură cu oaia, căci lucrurile mai interesante sunt legate de miel, viitorul berbec numit a fi al meu. Odată ştiindu-mă proprietar m-am legat de berbecuţ ca de o jucărie a mea şi am început să-l răsfăţ vădit intenţionat să crească mare şi voinic, cel puţin cât Brânduşa. Nici azi nu-mi explic cum de nu i-am dat un nume şi lui să sune net personalizat. Îi ziceam „bece mic”, de la expresia comună şi foarte populară de „berbece”. Toată iarna, cum veneam de la şcoală, trăgeam în grădină la oi, îmi strigam berbecuţul şi-i dădeam supliment alimentar, bucăţi de pâine sau brusturi de varză de la beci.

Dacă relaţia noastră s-ar fi redus numai la atât, poate că lucrurile ar fi continuat în normalitate, dar eu eram foarte impresionat de creşterea corniţelor berbecuţului. Nu ştiu de unde auzisem, sigur nu de la tata, că dacă îl scarpin mai des la baza coarnelor, acestea cresc mari şi groase, adică puternice, numai bune să apere turma. Într-o zi m-a văzut tata şi mi-a zis:

„ – Măi copile, nu-i mai da berbecului nimic din mână şi nu mai pune mâna pe coarnele lui, că se va învăţa să împungă şi atunci trebuie să-l facem sloi.” Adică să-l tăiem şi să-l punem la borcan în suc propriu, cum am zice noi azi. Nu i-am răspuns nimic tatei, dar aveam grijă să îmi răsfăţ berbecuţul fără să mă vadă careva. Drept e că nici tata nu rostise destul de convingător sfatul cu privire la ce aveam de făcut.

După un an, era deja decembrie şi tata căra pe zăpadă cu tîrşii[1] traşi de cal, fânul de pe dealuri şi îl urcam în podul grajdului sau îl făceam claie în ograda de lângă casă. Într-o zi, după-amiaza, cum venisem de la şcoală l-am găsit pe tata cărând de unul singur grămezi mari de fân (năglaburi) legate cu sfori groase ridicate în furcă (furcer cum îi zice pe la noi) pe umăr şi rezemate de spate. Era, cred, la ultimul năglab şi mergea atent pe zăpadă, destul de aplecat sub povara, a nu ştiu câta, din acea zi, încât nu prea vedea înainte preţ de un metru. Oile erau toate în jurul clăii şi se înfruptau toate din fânul adus proaspăt de tata. Am fugit repede să-i ajut şi m-am urcat pe scară pe fundei[2] să clădesc fânul pe care tata mi-l va arunca cu furcerul după dezlegarea năglabului.

Odată cocoţat sus, aşteptam să sosească tata să-mi arunce fân şi stăteam rezemat de parul (ţăpuia) clăii, cu faţa spre cărarea pe unde venea el. Ceea ce vedeam era mai degrabă doar năglabul înaintând încet printre oi spre claie, căci de sus vedeam doar vârful picioarelor, mai bine zis al cizmelor şi puţin din coada furcerului ce se apropia. Tot nu aveam ce face şi am încercat să caut printre oi berbecuţul, care acum era berbec în toată legea, cu coarnele răsucite în primul inel, înalt, cu spatele lat şi mândru de performanţele sale. Fiindcă nu-l vedeam, am strigat destul de îngrijorat şi destul de tare : „bece mic!”.  Apoi, am zărit brusc în spatele tatei berbecul cu pricina, ce se dădea înapoi ca să-şi ia avânt, probabil supărat că tata nu se opreşte cu fânul să poată el mânca. În clipa următoare coada furcerului s-a ridicat drept în sus, năglabul s-a rostogolit peste berbec, tata peste năglab, după care, în acea vânzoleală, sforile s-au dezlegat şi fânul s-a împrăştiat peste tot, acoperind pe cei doi protagonişti, sub privirile îngheţate de spaimă ale mele.

Încremenisem cu totul. Nici nu mă mişcam, nici nu scoteam o vorbă de la înălţimea unde eram şi nici nu îmi dezlipeam ochii de pe grămada de fân mişcătoare. Nu mai vedeam nimic, nici pe tata, nici berbecul şi nici măcar furcerul. Dacă, în acea învălmăşeală, tata s-a înţepat în furcă?, sau şi-a rupt şalele?, sau s-a rănit în coarnele berbecului?. Şi toate astea mi se datorau numai mie, nu berbecului, căci eu nu ascultasem sfatul tatei şi acum mă simţeam pe cât de vinovat pe atât de neputincios.

Să mă dau jos şi să fug. Acesta a fost primul meu gând. Mai făcusem aşa când eram mai mititel şi pe când mă întorceam şi întrebam pe mama unde-i tata, să-l rog să mă ierte, mama râdea şi-mi spunea că tata a şi uitat  ce făcusem. Acum eram însă băiat mare, aproape 11 ani şi mă simţeam, cei drept, mult mai responsabil decât în alte dăţi şi parcă ceva greu îmi atârna de picioare şi mă ţinea ţintuit locului.

Ca la urmărirea unui film, am văzut cum se împrăştie mai întâi fânul, cum se ridică tata, apoi şi berbecul. Acesta din urmă, ca şi cum ar fi fost vorba de mine, s-a apropiat de mâna tatei aşteptând să-i dea ceva, cum îi dădeam eu.  Tata, fără să se întoarcă cu faţa spre claie, a apucat berbecul de un corn şi s-a aplecat să caute furcerul. După ce l-a găsit, a dat drumul berbecelui şi fără să mă privească a zis: „ Al focului noroc mai ai şi tu la oi! Pe Brânduşa ţ-o mâncat-o lupu, iar pe “bece mic” săptămâna viitoare-l facem sloi”. După aceea ne-am apucat de treabă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Da, cred din toată inima în minunea dragostei părinteşti, dar tot cu aceeaşi tărie şi în nevoia de a le asculta sfaturile.

Petru Blaj Dinvale

( din vol. „Copilăria…draga mea!”)



[1] Mai multe crengi de alun legate cu sârmă pe care se punea fânul fixat cu o rudă de lemn deasupra.

[2] Claie neterminată, sau începută, de diferite înălţimi.

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.