31 iulie 2012

Tudor Gheorghe Calotescu Lumea cealaltă se vede din lumea asta  Azi am făcut cu adevărat cunoştinţă cu poetul Tudor Gheorghe Calotescu, pentru că abia acum am trecut prin emoţia lui de-o clipă turnată în poemele universale ce alcătuiesc recentul volum Într-o lume oglindă.  Am sentimentul că sunt pe poziţie, că nu greşesc vorbind la superlativ despre el. E suficient să-i citeşti câteva poezii precum: Concasăm vise, De-a v-aţi ascunselea, Cad păsări, Întorc ceasul, Să ningă, Nu vreau, Axioma iubirii, Iluzia libertăţii ţine cât o prăbuşire, În viaţa asta jocurile sunt făcute, Te zidesc, Nu mai pictez, La supermarket, Lumea se comprimă, La amanet, Sunt o poveste, Doamne, Mamă (şi numărul lor poate continua) pentru a-ţi da seama că acest poet nu e unul obişnuit, făcut, ci unul născut.
Se vede că nimic nu e căutat, poezia îi iese în întâmpinare din fiecare lucru, iar rolul lui este doar de-a o scrie. Asupra lui se dă un adevărat asalt căruia uneori nici nu-i poate face faţă, singur o sugerează în poezia Doamne : ‚nu-mi da iubire/ nu cred că mai ştiu/ ce să fac cu ea/ abuzez de nebun/ sufoc lumea/ păcătuiesc ca um măr/ ce se dăruie-nflorit/ pe o mângâiere de vânt/ mă îngrop rădăcină/ visez lumină/ îmi despletesc frunzele/ mă îmbrac cu omăt/ şi-ţi promit primăvară/ mugurul meu// Doamne/ cât de mult te iubesc’. Cu cât mai multă iubire, pe atât mai multă poezie. E ca şi când nu poezia ar fi a lui, ci invers. Se confirmă în felul acesta adevărul potrivit căruia noi suntem înconjuraţi numai de lucruri ‘bune foarte’,  dar pentru a le vedea trebuie să ni se deschidă ceilalţi ochi. Din cele mai umile cuvinte scoate esenţe întocmai ca alchimiştii, esenţe ce sporesc lumea  ‘lucrurilor care nu se văd’. El e străin în lumea asta ori lumea-i străină în el? Spun aşa pentru a-i spori lui întrebările, ca şi când cele de până acum nu i-ar fi suficiente. Zice el în Iluzia libertăţii ţine cât o prăbuşire: ‚sunt plin de întrebări/ dezamăgit de răspunsuri’. Sper ca răspunsul meu să nu-l dezamăgească – poetul trăieşte într-o lume străină.
La Tudor Gheorghe Calotescu rădăcinile, zborul, visul, iubirea, ninsoarea şi omul de zăpadă, dorul, zâmbetul, primăvara, timpul şi clipa, albastrul etc. sunt categorii-metaforă ce mărturisesc despre permanenta lui căutare şi apropiere de Dumnezeu, dar în stilul apostolului Toma, care nu crede până nu vede. De aici sfâşierile lui între îndoială şi certitudine, întrebări şi răspunsuri, între fascinaţia cunoaşterii şi înţelegerea smerită în faţa neputinţelor. De aici uneori prea multul curaj de-a-L provoca pe Dumnezeu, cum o făcea şi Tudor Arghezi, în poezii precum  Totul era hotărât  sau  În viaţa asta jocurile sunt făcute.
Să urmarim mai îndeaproape aceste motive, iubirea fiind primul dintre ele. In poezia Doamne, cum mai spuneam, poetul se simte condamnat la iubire ‘nu-mi mai da iubire/ nu cred că mai ştiu ce să fac cu ea’. Nu ştie, dar de aici au ieşit aceste poeme. Autorul lor este atât de sensibil şi curat încât îndrăznesc să spun că această stare este superioară unei credinţe de rând – evlavie de formă. Neliniştea îl urmăreşte şi aici, poetul neezitând s-o exprime în finalul poemului Totul era hotărât:  ‘eu voi continua să-mi hrănesc spiritul cu iubire/ şi trupul cu păcate’. Dar până când? Până la întâlnirea cu desăvârşirea, iar iubirea de Dumnezeu este singura desăvârşire pe măsura noastră. De aici vin rădăcinile şi zborul  în poezia lui Tudor Gheorghe Calotescu. Chiar dacă copacul are rădăcini la modul concret,  el ‘duce cerului seva pământului’, o altă formă de zbor. Toate lucrurile unesc aici pământul cu cerul. Ce să mai vorbim despre om?! Nichita Stănescu zice: ‘Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite/ cu aripi crescute înăuntru/ care bat un aer mai curat/ care e gândul’. Cum copacul renaşte din rădăcinile sale,  la fel  e şi cu omul, până nu moare omul vechi din noi nu poate să se nască cel nou, moartea fiind doar o etapă fără de care viaţa n-ar putea continua. Rădăcinile omului nu sunt în pământul acesta, ci în acela transfigurat din ultima carte a Bibliei (poezia Eu nu ştiu să mor). La urma urmei  la ce sunt bune cunoştinţele despre rădăcini fără ştiinţa de-a dărui? (poezia Nu vreau). ‘Un măr/ ce se dăruie înflorit / pe o mângâiere de vânt’ (poezia Doamne) este poetul care ajunge prin rădăcini la lumină, prin moarte la viaţă. O altă corelare între lumea aceasta şi cealaltă este sugerată şi în Visător: ‘când zborul nu e de-ajuns/ împachetez aripile/ şi reînvăţ mersul’ , zborul aparând ca un frate geamăn al mersului, cum eternitatea n-ar putea exista fără viaţa aceasta.
Visul, un alt motiv ce ne conduce dincolo. Visul în poezia Concasăm vise nu-şi are locul în lumea de azi, ci în cea eternă, dinlăuntru. Lumea excesiv de reală este un concasor ‘unde facem praf de uitare/ din orice vis’.
Să revenim la iubire – aceea care mişcă sori şi stele, cum spune Dante Alighieri, calea regală a mântuirii, conform Sfintelor Scripturi – este la loc de cinste în creaţia poetică a prietenului nostru. În poezia Iubire poetul face responsabil acest sentiment de toate întâmplările vii. Mai întâi ea este o furtună şi de aici consecinţele: desfrunzeşte, luminează, sfâşie, oferă zborul. În Sună a vis dar e iubire vine mai întâi ‘starea de floare/ ce-şi cheamă fluturele’ (zâmbetul), după care urmează dăruirea ca expresie a iubirii adevărate. În iubire rămâne ultima speranţă, ultima licărire de viaţă: ‘te duc iubire/ poate reuşesc să-mi cumpăr o pâine’. Unde? La amanet.
Dorul care întrece memoria ne ţine legaţi nu atât de trecut cât de viitor. În finalul poemului Uneori ai de ales dorul apare ca o mulţime de stele, ca apoi în Te zidesc să asistăm la zborul Meşterului Manole către adâncul durerii din el, în ciuda faptului că pământul îl roagă să-i fie rădăcină, zbor în urma căruia se alege cu destinul stelelor.
Ninsoarea şi Omul de zăpadă apar frecvent în acest volum ca nevoie de purificare a maculatului. Fulgii şi bulgării de zăpadă sunt stele căzute pe pământ, iar omul – tot de zăpadă – există cu condiţia de a nu ajunge decât în primăvara altui pământ. Un îndemn la renaştere, la ieşirea din lume (comandamente biblice), căci despre ce altă lume poate fi vorba în sintagma sfârşitul lumii dacă nu aceea din care suntem îndemnaţi cu insistenţă să ieşim? Problema nu e sfârşitul lumii cât ieşirea din lume.
Zâmbetul  prefaţează iubirea. Zâmbetul în aşteptarea iubirii este ‘ca o stare de floare/ ce-şi cheamă fluturele’ (poezia Sună a vis dar e iubire).
Primăvara e prezentă şi ea, dar nu aceea pe care n-o apucă omul de zăpadă, ci a ‘universului  în care te iubesc’ (E primăvară). De fapt lumea iubirii are un singur anotimp.
Timpul este ‘o şoaptă pe nisipul clepsidrei’, iar clipa ‘o bătaie de inimă între două iubiri’.  Trecerea timpului se ascultă cu inima iubitei cum ‘oceanul se ascultă într-o scoică’ (poezia Desculţ).
Şi albastrul  este un vis, iar visul acesta este drapelul pământului nostru, ori o staţie pentru Voroneţ. Iată cum în Lumea se comprimă poetul adoarme lăcrimând în cerul albastru de pe fundul oceanului: ‘încerc să-mi respir viaţa/ dar nu mai am adânc/ l-am înecat pe o plajă/ o dată cu atlantida/ îmi e din ce în ce mai strâmt/ în tăcerea/ dintre două guri de apă/ şi un vis albastru/ cu delfini şi stele/ tot ce-mi amintesc e albul nesfârşit/ o mână de femeie ce mă plânge/ şi acest sentiment ciudat/ căruia îi spunem iubire/ toate acestea/ au gustul oceanului/ ceva între lacrimă şi nesfârşire’.
Să revenim la clipă. Bătăile inimii sunt ‘un fel de morse/ bătut în neştire de un ciocârlan/ în colivie’ (La amanet). Anii ca anii, clipele contează să nu le pierdem.
Şi hazardul  este un element dintre cele mai reprezentative ale acestei  lumi: ‘sunt pline străzile de morţi vii/ ce locuiesc în coşciuge de beton/ stau cu timpul la tâmplă/ şi joacă ruleta rusească’.
Câteva imagini rarisime.
Iată cum apare sentimentul primăverii în Sunetul vieţii. Florile sunt ‘subţirele obraz al firii’. Că cine, la o adică, a aflat de unde le vin acestora culorile şi miresmele?
Îmbrăţişarea e ca un transplant (O îmbrăţişare); dimineţi de ceară (Închid ochii); gânduri rostogolite spre vârf (Iluzia libertăţii ţine cât o prăbuşire); să ningă neted, imens (Să ningă); între două prăpăstii…/ un loc unde iubirea/ nu va fi vinovată/ decât de absenţă (Într-o lume oglindă); ţin minte că atunci când te iubesc/ e întotdeauna lună plină/ sau doar inima mea pictează cerul (Nu mai pictez); vise de plastic (La supermarket); dar nu mai am adânc/ l-am înecat pe o plajă/ o dată cu atlantida (Lumea se comprimă); îmi număr dorul stea cu stea (Uneori ai de ales); vinovat de adâncul cerului e albastrul oceanului (Vinovat) etc.
În lumea cea mai de jos din La supermarket, La amanet ori Concasăm vise întâlnim poezia. Toate lucrurile de aici îşi arată poetului, cu ochii larg deschişi, goliciunea, ceea ce ar putea duce pe un neavizat la deznădejde, dar pe poet această panoramă a deşertăciunilor  îl împinge delicat în braţele lui Dumnezeu. Aici stă adevărul din cuvintele Toate lucrează înspre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu
şi tot în acest sens trebuie înţeleasă şi constatarea făcută de Creator, la finalul Genezei, cum că toate lucrurile sunt bune foarte. Toate cântă, toate vorbesc despre o altă realitate. Prin cuvânt poetul schimbă lumea, chiar fără s-o ştie, după modelul Celui Prea Înalt.
Mă opresc  în câteva cuvinte în faţa poeziei Te zidesc, ce se încheie aşa: ‘tu fântână/ eu stele/ tu/ Ana/ eu/ Dor’.  Se subînţelege aluzia la balada Meşterului Manole. Eroul acestei balade n-a murit, căci a  zburat spre stele, iar Tudor Gheorghe Calotescu se simte locuit de spiritul legendarului personaj. ‘Şi tu te supui cărămidă/ în mâinile mele aspre/ de căutare/ de nesfârşit/ te amestec cu nemărginirea’, se adresează poetul Anei lui, care este una cu cărămida aceea de forma inimii din mâinile-i aspre. Şi după această zidire-rugăciune poetul zboară spre două zări: ‘adâncul durerii din mine’ şi ‘înaltul iubirii din
tine’.
În  Într-o lume oglindă ni  se sugerează ideea că în lumea asta pot fi citite tainele Împărăţiei viitoare, iar poezia, în peregrinările ei, s-a oprit pentru o clipă să-şi întâlnească poetul în persoana prietenului nostru Tudor Gheorghe Calotescu.

scris de Constantin Oancă

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.