29 iulie 2012

Ovid Caledoniu tecuci.eu  150x111 OVIDIU CALEDONIU  poet al generaţiei de la 1939  ,,OVID CALEDONIU – poet de suave incantaţii, pe numele său de profesor JEAN-FLOREA GEORGESCU – s-a născut la 20 martie, 1914, în Bucureşti. Aducând în poezie un veşmânt limpede, cu imagini de surprinzătoare tonalităţi, a fost remarcat grabnic de ROMANIA LITERARA, VREMEA, CONVORBIRI LITERARE, REVISTA FUNDAŢIILOR, UNIVERSUL LITERAR, ÎNSEMNĂRI IEŞENE, REVISTA SCRIITOARELOR SI SCRIITORILOR , CRONICA  şi multe altele, care i-au publicat versurile la locuri de cinste. Era preţuit şi de criticii literari ai vremii, în 1937, când i-a apărut primul volum de poeme, ENDYMION. Urmându-şi drumul neabătut, convins că aduce o notă proaspăta de candori şi lumină in imaginile din care-şi cizela poezia, Ovid Caledoniu a mai publicat ulterior volumul VRAJITORUL APELOR-1942 si o mica antologie 13 POEŢI -13 POEZII DE DRAGOSTE.   Zilele şi nopţile înfrigurate ale acelor ani l-au măcinat sufleteşte şi trupeşte,  aripa poeziei s-a zbătut mai mult într-o răscolitoare vibraţie pentru sine, decât pentru marele public iubitor al versului. A activat cu fervoare însă, în învăţământ, ca profesor în Tecuci. În volumul selectiv PASĂREA DE FOC, editat de EDITURA JUNIMEA din IAŞI, în 1973, Ovid Caledoniua lăsat poeme de subtile rezonanţe romantice, cizelate cu pasiune, versuri pătrunse de tainice ecouri ale chemărilor spre viitor. ”Al.Raicu-„România literara” nr.4/24 ianuarie, 1974.

Acum mai bine de 70 de ani, la 15 octombrie 1938, apărea la Bucureşti, în „Decalogul”-bilunar de atitudine creştină, anul 3, nr.81 – MANIFESTUL revistei MEŞTERUL MANOLE, ale cărui idei aveau la bază convingerea că fiecare generaţie are un scop, un ideal -„înălţarea culturii româneşti pe piscul de lumina pe care-l merită” şi că „noua cultura europeană e posibilă prin participarea conştientă la efortul creaţiei româneşti.” Pătrunşi de „divina eflorescenţă lirică a vremii”, tinerii scriitori, reuniţi în jurul revistei ai cărei directori erau Ovid Caledoniu şi Vintilă Horia, aveau în suflete credinţa şi nădejdea că efortul lor nu va fi zadarnic. „Trebuie numai tribuna care să ne adune şi să ne convingă de necesitatea intervenţiei – se afirmă în continuare în Manifestul revistei – să realizeze, prin sacrificiul fiecăruia,o neînchipuit de frumoasă catedrală pe frontispiciul căreia sa sclipească, în litere de foc, simbolul frumosului realizat prin dinamism şi sacrificiu – MEŞTERUL MANOLE.” Acesta a fost crezul întregii generaţii, făuritorii „Meşterului Manole”- Ştefan Baciu, Ovid Caledoniu, Horia Niţulescu, Vintila Horia, Miron Suru, Ion Șiugariu, care au răzbătut prin vremi de restrişte, „morţi în întunericul dinainte de 1989, suferinzi, scriind mai departe sub mucegaiul care cotropea sufletele, neaplecaţi, nedărâmaţi, nestinşi, neprihăniţi, poeţi adevăraţi din duh adevărat, pietre de hotar ale unei poezii care n-a renunţat niciodată la nicio rigoare şi din care va renaşte România poetică, ,,România creatoare, fundament liber al puterii de a fi” (Vintilă Horia – Phoenix, Anul 2, nr.8, 1991). Acestei generaţii a aparţinut şi omul, poetul şi publicistul Ovid Caledoniu, pe numele său de profesor, Jean-Florea Georgescu, născut la Bucureşti, la 22 martie 1914, absolvent al Facultăţii de Teologie şi al Facultăţii de Litere, „om de o mare cultură, dobândită prin lectură, selectivă,” (Nicolae Chiscop – „Ovid Caledoniu   – „Întruchiparea poetului  în lume” – „Tecuciul literar şi artistic”, nr.9/2007 ) – autor al volumelor de versuri „Endymion”(1937), „Vrăjitorul apelor”(1942), „13 poeţi -13 poezii de dragoste”(1937), „Pasărea de foc”(1973). „ Îmi dau seama pe zi ce trece, citind şi recitind admirabilele poeme scrise dintr-un fel de contact nemijlocit între litere şi suflet – afirmă marele poet exilat Vintilă Horia în „Cuvântul Românesc”(Canada,octombrie ,1986) – că Ovid Caledoniu a fost cel mai mare poet al generaţiei mele şi că, odată şi odată, atunci când critica literară va deveni în ţară tot atât de liberă ,ca şi posibilitatea de a crea, în general, i se va recunoaşte această calitate.”  Când spun „generaţia mea” mă gândesc la cei de la „Meşterul  Manole”, unde au colaborat mulţi poeţi, dintre cei mai buni, ai acelor ani de speranţe.”  Este vorba de Virgil Carianopol, Constantin-Virgil Gheorghiu, Gherghinescu Vania , Al.Husar, Ion-Aurel Manolescu, Pericle Martinescu, Horia Niţulescu. După război, „Meșterul Manole” îşi încetează apariţia, Ovid Caledoniu întrerupându-şi activitatea literară.  Între 1946-1968 funcţionează ca profesor de limba româna şi franceză în mai multe localităţi din Moldova, la Tecuci, la Şcoala generală nr.8 – care astăzi îi poartă numele  şi, temporar, la Liceul nr.1, fiind preţuit şi îndrăgit de colegii şi elevii săi, datorită spiritului său deschis, entuziast, datorită caracterului său ferm ce nu a cunoscut oscilaţii. Însă, „n-a încetat niciodată sa fie pretutindeni, graţie poeziei si muzicii, pentru care avea un fel de cult care s-a perfecţionat la Tecuci, ajutat atât de singurătate  cât şi de o soţie model ,devenită o altă posibilitate de a fi mai sus. S-a transformat într-un altar viu,cred că acesta e cuvântul,nu numai pentru amatorii de poezie şi frumos dar şi pentru omul romanesc din acel oraş”- spune Vintilă Horia ,în „Cvântul Românesc”-Ovid Caledoniu-„Suflete  cu umbra pe pământ”.   Păstrez, în adâncul sufletului meu, emoţiile puternice  de odinioară, timpul copilăriei şi al adolescenţei noastre – mă refer şi la fratele meu, Alexandru-Cristian – timp petrecut împreună, cel mai adesea sub aripa poeziei şi a muzicii, timp care, deşi îndepărtat, vibrează de duioase aduceri aminte care menţin vie imaginea părinţilor mei – Clemansa şi Ovid Caledoniu – plecaţi departe, „pe albe cărărui”, cum spune poetul Ion Şiugariu, în poezia „Ars Poetica”, dedicată lui Ovid Caledoniu.  Îi  scriam   profesorului  Alexandru   Husar  – profesorul nostru de Estetică de la UNIVERSITATEA AL. IOAN CUZA din Iaşi  – profesor universitar dr. estetician, critic literar, poet şi memorialist, important filozof al culturii româneşti şi europene, „patriarhul culturii ieşene”- de la a cărui trecere în nefiinţă se împlinesc anul acesta, pe 19 mai, 3 ani,  – marelui nostru devotat Prieten ca port în suflet sentimentul  profund  al marilor  şi  adevăratelor prietenii   puternice  ce i-au legat, în trecut, pe dăltuitorii de frumos şi adevăr de la „Meşterul Manole”, prin idealurile pure  şi sfinte, nemuritoare, întru adevăr, frumos şi poezie! Reuşeam adesea,la catedră,să citesc elevilor mei , atunci când era posibil, din poeţii generaţiei de sacrificiu, pentru care poezia „e o cale aleasă care se străbate   cu sufletul întinerit de sărbătoare”- cum spune un alt mare prieten din aceasta sfânta generaţie – Horia Niţulescu.  Apariţia  antologiei literare „Meșterul Manole”  a  lui Al.Husar, în 2004 -a cărei lansare a avut loc la Tecuci, în octombrie 2004, când profesorul Husar a vizitat şi Şcoala ”Ovid Caledoniu”- a readus în prezent    mărturia  înălţătoarei „generaţii de la 1939”, cum o numea Vintilă Horia.  Au fost clipe de împlinire sufleteasca, „de ridicare peste propria fiinţă/Si naştere înaltă, cristalină”. (Ion Şiugariu – „Ars Poetica” ) . Fotografia de pe copertă, cu acel înălţător „Cântec de sfârşit cartea” al lui Vintilă Horia, e atât de reală, de emoţionantă, suflete înfrăţite, vibrând de mare, unică şi adevărată trăire – toţi uniţi sub un crez comun, „născut din prietenie.”

Ovid Caledoniu familia tecuci.eu  150x129 OVIDIU CALEDONIU  poet al generaţiei de la 1939  Îmi   îndrept  gândurile spre  un  trecut trăit în emoţiile şi   bucuriile inerente   timpului  de  atunci, când tatăl nostru trăia, la rându-i, cu emoţie şi dăruire, clipele în care ne citea  din versurile sale, copleşit însă, de întâmplările şi evenimentele de atunci.  Atunci, la cei 17 ani, înţelepciunea şi raţiunea noastră primau, dar suferinţele părinţilor mei  m-au marcat adânc. Spun părinţilor mei si nu doar Ovid Caledoniu, pentru că trăiau împreună, cu aceeaşi intensitate toate evenimentele acelor vremuri triste şi nedrepte. Ştiam că erau o valoare  şi   mă dureau  trăirile lor de atunci, în acele vremuri tulburi, de cumpănă, în care Ovid Caledoniu devenise exilat în propria lui ţară! Nu trebuia să  mai existe nici el, nici   revista „ Meşterul Manole ”şi nici confraţii săi – gruparea de la „Meşterul Manole”. Fiecare şi-a urmat destinul, aşa cum Dumnezeu l-a plănuit acolo, Sus!   Ovid Caledoniu a plecat din Bucureşti, străbătând pământurile Moldovei, alături de soţia sa, Ion Șiugariu  a  murit pe front, în Cehoslovacia,Vintilă Horia a trăit ani cumpliţi în exil, în lagăr, apoi în Argentina și în cele din urmă la Madrid, unde a murit în aprilie,1992.  Plecând din ţară,Vintilă Horia a reuşit să facă cunoscută ţara noastră, prin personalitatea sa marcantă, fiind singurul scriitor  român căruia i s-a acordat premiul Goncourt în 1960 pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” , premiu pe care, de altfel, nu l-a mai primit.

Ovid   Caledoniu a  fost o  clipa, cât o  viaţă,  înfrânt  de un destin, dar învingător în propria luptă, prin propriile convingeri, care erau aceleaşi cu ale poeţilor de generaţie, ale colaboratorilor revistei care să  „angajeze  energia creatoare a ţării să cucerească noi poziţii pentru dreptul la viaţă al neamului, să vibreze în el toată splendoarea şi energia unei noi Românii. Cu aceste convingeri şi cu aceste mari crezuri să pornim pe drumul pe care ni l-am trasat odinioară”, afirma  poetul Ovid Caledoniu în al doilea an de apariţie a revistei.

Ovid Caledoniu prieteni tecuci.eu  124x150 OVIDIU CALEDONIU  poet al generaţiei de la 1939  Am trăit nemărginita bucurie de  a-i scrie lui  Vintilă  Horia, în 1990, împărtăşindu-i marea mea admiraţie pe care am simţit-o când Ovid Caledoniu vorbea despre marea şi sfânta prietenie care i-a unit pe toţi poeţii şi colaboratorii de la „Meşterul Manole”. Cred – îi scriam atunci-că niciodată n-a existat în istoria literară un grup de prieteni mai înfrăţiţi în toate ca cei de la  „Meşterul Manole”. Viaţa  lui  Ovid Caledoniu, dăruirea sa  întru poezie şi adevăr, întru frumos şi sacrificiu, trăirile sale în lumea poeziei se identificau cu trăirile oneste, pline de devotament şi sacrificiu,de dragoste şi dăruire pentru soţia sa, în existenţa căreia îşi împlinea idealurile, dedicaţia din volumul „Vrăjitorul apelor” fiind o reală mărturie în acest sens -„Clemenței, pe care o simt ca un vânt plin de arome în suflet,venind din cine ştie ce zări odihnitoare, asemenea sufletului ei atât de curat, aceste pagini unde vibrează atâta dor după puritate, dragoste şi depărtare. Ca să nu uite niciodată peisajul lunii Februarie, care mi-a revelat, ca un vis, nobleţea şi frumuseţea unei fete blonde ca un grâu, din inima frumoasei Moldove, pe care, în fiecare zi,o descopăr mai frumoasă din cauza frumuseţii copilelor ei. Fie această vreme un omagiu adus pururea ei, pentru nesfârşita ei candoare! Cu tot entuziasmul pentru făptura atât de frumoasă şi cu cea mai clară certitudine„ – Ovid Caledoniu -Bucureşti, Februarie, 1945. Aceleaşi sentimente de profundă prietenie şi admiraţie se desprind şi din dedicaţiile din volumele „Endymion” sau  „13 poeți-13 poezii de dragoste”-„Clemenţei, această graţie parfumată, întruchipată în existenţa unei fiinţe atât de nordică, poemele acestea  care rezumă tinereţea fără bătrâneţe .Ca să întârzie în miezul unei seri pe cărările acestor anotimpuri, în care cel ce scrie a întârziat, cu toată nevinovăţia vârstei lui de atunci şi al cărui ideal l-a zărit în chipul blând şi armonios al acestei permanente copile. Omagiul şi desăvârşita bucurie a lui Ovid Caledoniu. Emoţionanta dedicaţie din „13 poeţi – 13 poezii de dragoste” dezvăluie nu numai sentimentele poetului, dar şi „sensibilitatea unei generaţii cu toate păcatele şi virtuţile ei, aşa cum a fost la vremea  ei.”  Chipul   său   blând, privirea   sa  duioasă  îmi stăruie în minte cu mereu aceeaşi intensitate. „Avea ochii albaştri – notează Vintilă Horia în continuare în „Suflete cu umbra pe pământ”- ai mamei lui, care-i dădeau privirii o timiditate îngerească, avea vocea puţin stinsă, parcă formată din nuanţele albe din care-i era făcută fruntea, un om întreg şi pur, incapabil de îndoieli  şi de piedici, de trădări sau de zâzanii. Cum putea fi un astfel de om, era greu de înţeles. Parcă nu mânca şi nici nu dormea, parcă se hrănea din poezie, dragoste şi prietenie. Avea un fel tot atât de discret şi profund de a fi creştin. Cred că într-un fel foarte al lui şi foarte concis, dar convingător, reprezenta pe Poet. Era întruchiparea poetului în lume, aşa cum poate vor fi fost Holderlin sau Novalis.”  Poetul  care   declara deschis că „nici toamnă nu ne-a învins/şi fluviile lumii ne poartă destinul, / prin ere, ca fumul prin amurguri / iubirea şi slava,cântul prea plinul”, moare la 15 ianuarie 1974, la Tecuci, purtând în inimă dorinţa, de altfel, împlinită  în poezie, de a lăsa întregii omeniri mesajul înălţător al artei sale care să ne lumineze existenţa.

Autor: ILEANA GEORGESCU  TULICĂ

––

[embedplusvideo height="281" width="450" standard="http://www.youtube.com/v/pqvSUonz-_Q?fs=1" vars="ytid=pqvSUonz-_Q&width=450&height=281&start=&stop=&rs=w&hd=0&react=1&chapters=&notes=" id="ep6381" /]

––

[embedplusvideo height="281" width="450" standard="http://www.youtube.com/v/gaoqDi4_Veo?fs=1" vars="ytid=gaoqDi4_Veo&width=450&height=281&start=&stop=&rs=w&hd=0&react=1&chapters=&notes=" id="ep4859" /]

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.