26 septembrie 2012

Mihail Manoilescu 116x150 Un debut din tinereţe şi un sfârşit de viaţă  sub semnul poeziei  Mihail Manoilescu inedit

Mihail  Manoilescu, fiul unor distinşi institutori (Constantin şi Natalia Manoilescu), s-a născut la Tecuci la 9 decembrie 1891. Primii nouă ani i-a petrecut în oraşul natal, fiind elev al Şcolii Primare nr. 1 de băieţi după care, el şi-a continuat studiile la Iaşi, localitate unde se stabiliseră deja părinţii săi.

După absolvirea ca bursier a Liceului Naţional de aici, frecventează Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele din Capitală. La admitere, el a reuşit să ocupe primul loc de pe lista admişilor, iar la absolvire (în anul 1915), s-a remarcat în mod detaşat ca şef de promoţie.

Ca inginer s-a afirmat în domeniul tehnicii militare concepând un obuzier performant. A fost implicat în realizarea unor programe şi proiecte ce au vizat progresul ţării, demersurile sale permiţându-i  să-şi etaleze spiritul creativ.

Dacă activităţile de profesor de economie (la Şcoala Politehnică din Bucureşti), de teoretician al corporatismului în gândirea social-economică sau de politician ale acestuia (a fost deputat sau senator, ministru în mai multe guverne, întemeietor al partidului Liga Naţional-Corporatistă) ne sunt bine cunoscute, cea de plăsmuitor de versuri constatăm însă că a trecut aproape neobservată.

Debutul său poetic s-a produs în anul 1910, pe vremea când era elev în clasa a XII-reală. Cu prilejul unei serbării a „Gazetei de matematică“, Mihail Manoilescu a citit creaţia „Realism şi poezie“ care a entuziasmat nu numai publicul asistent, ci şi pe Gheorghe Ţiţeica, Ion Ionescu şi Traian Lalescu.(Mihai Mihăiţă – Mihail Manoilescu, în „Univers ingineresc“, I, nr.1, 1-15 ian. 2012, p.1)  „Tânărul realist“, prin mijlocirea a 123 de versuri, a utilizat tot atâţia termeni din domeniul matematicii pentru a-şi exprima, într-o „noapte de mai cu lună“, în Grădina Copou, puternicele sale sentimente de dragoste faţă de „o gingaşă elevă (…) zveltă şi subţire“. Celebra poezie este utilizată şi astăzi cu succes de către unii profesori de matematică pentru a-i face pe elevi să se apropie mult mai uşor de obiectul lor de predare.

De-a lungul vieţii sale tumultoase din perioada interbelică, Mihail Manoilescu se pare că nu a mai avut răgazul să continue ceea ce începuse în adolescenţă cu atâta simţire şi entuziasm. Singurul semn că mai iubea încă poezia şi îi aprecia pe poeţi  pare să fost acela că şi l-a luat drept colaborator, pe vremea când era Secretar de Stat la Ministerul de Finanţe, pe tânărul Dan Botta.

A trebuit însă ca să se termine cel de al Doilea Război Mondial atunci când, dintr-odată, el s-a văzut nevoit să suporte cele mai crunte privaţiuni din viaţa sa (trebuind să facă închisoare, în două rânduri, pentru binele pe care se străduise să-l facă propriei sale patrii!) pentru a se decide să se reîntoarcă la dragostea dintâi.

Ofiţerul Remus Radina, un luptător neînfricat al rezistenţei anticomuniste, în memoriile sale (www.procesulcomunismului.com/RemusRadina/Capitolul5),îşi aminteşte de una din primele creaţii din închisoare ale deţinutului M. Manoilescu, intitulată „La interne“ din care citează câteva versuri: „Când zi de zi spăl, în genunchi, celula/ Ascultător, trudind cu braţul gol,/ Salutul prosternat dat dimineţei/ Îmbracă înţelesuri de simbol. // Mişcările aicea mi le-ndrumă/ Porunci cu vorbe tari, ce mă-nfior! / Mâncarea pusă-n blid, jos pe podele,/ Mi-o-mpinge gardianul c-un picior… “.

Acelaşi autor, coleg de detenţie, în Capitolul 6 al amintirilor sale, precizează că Mihail Manoilescu „Era un om foarte cult. Acum devenise foarte religios, cum erau aproape toţi din celula 13“. „El mi-a citit o poezie despre închisoarea Jilava, cu o frumoasă imagine: sârma ghimpată de pe închisoare era comparată cu cununa de spini de pe capul Mântuitorului“.

În cadrul secţiei Colecţii speciale de la Biblioteca Naţională a României (fd. St. Georges, P.CCCVIII/9), am descoperit mai multe poezii care poartă semnătura lui Mihail Manoilescu ce au fost elaborate în închisoare sau în libertate, mai precis spus în perioada anilor 1945-1947. Dintre acestea, am ales câteva dintre cele care ni s-au părut a fi cele mai interesante pe care le prezentăm, pentru prima dată, cititorilor prezentei publicaţii.

Printre poeziile create în închisoare se numără: „Moldova“ şi „Ţării mele“, creaţii cu un vădit caracter patriotic incluse în altarul amintirilor proprii.

Prima (f.7) este dedicată vechii provincii istorice Moldova, uitată şi dispreţuită de contemporani: „Căci stăm c-un blestem asupriţi/ Ca într-o tragică baladă./ Să-ţi strălucească-n lume geniul/ Dar purtătorii lui să cadă …“. Sunt evocate chipurile principalelor repere spirituale şi morale: Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu, dar şi jertfa sublimă a bătrânului Iaşi care a consimţit să se lase „zidit de viu“, precum Ana lui Manole, la „temelia României“.

Cea de a doua, „Ţării mele“ (f.10), scrisă în penultima zi de închisoare şi care conţine trimiteri la activitatea sa anterioară, include un cumul de reproşuri adus României care s-a dovedit a fi total absentă la nedreptatea care i s-a făcut, la suferinţele pe care el a trebuit să le îndure de-a lungul celor 13 luni de detenţie grea. Ce-i reproşează acesteia? Nerecunoştinţa, urgisirea şi uitarea. Şi revolta sa creşte în intensitate: „Nimic acum/ nu e de îndreptat/ E prea târziu./ Eşti mama mea./ Dar nu ai meritat/ Să mă ai fiu.“ Şi totuşi, spre final, adânc mişcat  fiind de oftatul unei doine, ce se aude „pe sub fereşti“, poetul găseşte de cuviinţă să o ierte. Iată ce fel de om se dovedeşte a fi fost Mihail Manoilescu!

Aflat pentru nici trei ani în libertate supravegheată, M. Manoilescu îşi face timp să scrie şi altfel de poezii care par să-i mângâie sufletul. Pe una, intitulată „Logofătul Tăutu“ (f.16), nu ezită să o dedice unui unchi de-al său, încercând să reconstituie o întâmplare de o mare frumuseţe morală din viaţa lui Ioan Tăutu – fost sfetnic al lui Ştefan cel Mare şi al fiului acestuia Bogdan – din care, pare-se că se trage şi familia sa şi care este considerat drept ctitorul „bisericii de piatră“ din Bălineşti, judeţul Suceava.

Jurnalistului interbelic, I. Joldea Rădulescu, un apropiat de-al său, îi închină frumosul poem dedicat cărţii „În bibliotecă“ (f.28). Biblioteca proprie din Bucureşti i se pare a fi

„locul tainic şi păzit de lume“ unde se poate adăposti de răutatea lumii şi din care „Coboară de pe rafturi înţelepţii …“. Aici, în acest „colţ de vecinicie“, creatorul îşi simte sufletul liniştit, iar gândurile par să i se înşiruie senine, din care motiv conchide într-o notă optimistă:  „Oh … binecuvântată fii tu carte/ Ce m-ai făcut să pot uita de mine!“.

În fine, ultima elaborare poetică, selectată de noi, nu putea fi decât cea dedicată  „Ardealului“ (f.29) din care el a trebuit să accepte, prin implacabilul Diktat de la Viena de la 30 august 1940, cu semnătura proprie (în calitate de Ministru de Externe în Guvernul Giugurtu), cedarea unei părţi importante din pământul Transilvaniei. Îşi aminteşte că, după 1 Decembrie 1918, „Când s-a-nchinat măreaţa săvârşire./ Pe-un plai de-al tău, făcut-am ca să crească,/ Muncind cu tineretul lui de-a valma,/ Un colţ curat de vatră strămoşească.“ Din păcate, dureroasa sa experienţă îl determină să nu uite niciodată actul atât de potrivnic românilor. „Într-un ceas rău, furtuna-ţi bătu-n ramuri/ Şi paserile fugiră în câmpie…“ pentru că „Năprasnic a căzut atuncea trăznet/ Şi trunchiul tău l-a despicat în două.“ Singurul reproş pe care i-l face „Ardealului tinereţii“ sale, pe 2 martie 1947, când a scris aceste rânduri, este acela că oamenii de acolo n-au înţeles „nici astăzi, jertfa“ sa.

Arestat din nou, pe 19 decembrie 1948, tot fără judecată, Mihail Manoilescu, care s-a numărat printre cele mai importante personalităţi politice şi ştiinţifice româneşti din secolul al XX-lea, a fost nevoit să-şi petreacă ultimii doi ani din viaţă prin puşcăriile înspăimântătoare din Jilava, Ocnele Mari şi Sighet.

„După o îndelungată suferinţă fizică şi psihică“ datorată perioadei grele de detenţie (www.biografii.famouswhy.ro/mihail_manoilescu/), s-a stins din viaţă, pe 30 decembrie 1950, la Închisoarea din Sighet. Rămăşiţele sale au fost aruncate la groapa comună, iar familia a fost anunţată de dispariţia sa de abia în anul 1958.

La mai bine de un an după deces, el avea să fie condamnat, post mortem, şi „pentru activitate de presă în favoarea Germaniei naziste“, la alţi „15 ani temniţă grea şi la 10 ani degradare civică cu confiscarea totală a averii.

Ştefan Andronache

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.