26 septembrie 2012

Ovid Caledoniu tecuci.eu  150x111 Eminescu văzut de Mesterul Manole (II)“Cum l-ati cunoscut pe Eminescu?” si “Care credeti că e valoarea actuală si universală a operei lui?” – sunt cele două întrebări pe care Vintilă Horia le-a adresat unor membri ai grupului de la “Mesterul Manole”. Au răspuns, în ordine alfabetică, Ovid Caledoniu, Marcello Camilucci, Mihail Chirnoagă, Vintilă Horia – răspunsuri expuse în numărul 30 al revistei “Tecuciul literar artistic”.

Următoarele răspunsuri au fost date de către Constantin Micu, Horia Nitulescu, Teodor Scarlat și Ion siugariu, fiecare impresionând atât prin sinceritate – prima întrebare având o semnificatie personală -, cât și prin profunzimea ideilor exprimate.

“Pentru noi, ca Români,  – spune Horia Nitulescu – Eminescu este o valoare absolută, o fortă spirituală unică.” Ileana Georgescu Tulică

  Îl regăsesc pe Eminescu la fiecare răscruce a vieţii mele şi fiecare nouă etapă sufletească pe care am străbătut-o, fiecare criză de conştiinţă prin care am trecut a însemnat pentru mine o nouă cunoaştere a lui Eminescu dintr-un unghi şi o perspec­tivă diferită, care fiecare echivalează cu o nouă descoperire pe care o făceam asupra lui. Din aceste cunoaşteri succesive, mi-am întregit imaginea unui Eminescu, a cărui operă îmi apare ca îmbrăţişând un orizont atât de întins, încât nu există, pentru noi, cei de astăzi, modalitate a conştiinţei, stare a sensibilităţii, înălţime a gândirii, care să nu găsesc că aminteşte în fond de o problematică eminesciană.

Eminescu nu a lăsat nici un domeniu al sensibilităţii umane neexplorat şi ge­niul lui creator a înzestrat conştiinţa comună cu dimensiuni şi moduri noi de simţire, cu un ideal nou de viaţă şi o con­cepţie superioară asupra omului. De la fiorul cald al iubirii până la drama exis­tenţei cosmice, de la dragostea pentru fru­mosul natural până la cultul frumuseţii artistice, de la sentimentul unei tainice comuniuni cu tradiţia, rasa şi pământul, până la exaltarea iubirii de neam, toate au trecut prin pana de azur a poetului, care se consuma în focul inspiraţiei sale, punând în lucrurile pământeşti lumina smulsă din cer şi din suflet şi dând, astfel, senti­mentelor omeneşti o nouă demnitate, ide­alurilor apuse o nouă strălucire.

Sub acest aspect l-am cunoscut pe Eminescu şi astfel îl iubesc. Datorez fos­tului meu dascăl de limba română, poetul I. U. Soricu, autorul admirabilelor „Frângurele”, faptul de a-1 fi înţeles pe Eminescu altfel de cum ne deprinde a-l cunoaşte o mentalitate didactică tributară rutinei şi judecăţilor în serie.

Actualitatea lui Eminescu stă în eternitatea lui. În  eternitatea  sentimentelor pe care le-a cântat şi a idealului pe care l-a nutrit. Eminescu este    la noi singurul poet care a pus în centrul operei lui poetice marea problemă a menirii omului. Prin felul în care el rezolvă această problemă, Eminescu atinge partea permanentă a sufletului omenesc, ridicându-se, astfel, la formularea unui ideal de viaţă, pe care timpul nu poate nici  să-l vicieze, nici să-1 întunece. Idealul pe care 1-a preferat Eminescu este acela al omului considerat în plenitudinea forţelor lui spirituale şi morale. Omul este pentru Eminescu cetăţeanul a două lumi: al unei lumi materiale şi al unei lumi morale. Aşezată la confluenţa a două regiuni eterogene, conştiinţa omenească este fatal teatrul unei lupte, a cărei soluţie Eminescu nu o vedea, decât în primatul voinţei morale a omului. De aici critica lui împotriva unei lumi în care înveţi numai „înjosire și  spoială”, în care „patimilor proprii muritorii toţi sunt robi” şi în ale cărei instituții „spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte”. Opunând acestei lumi corupte şi acestui tip uman decăzut, un tip uman ideal și o societate ideală, în care virtutea şi mer­itul personal să devină un principiu de bază al activităţii sociale, Eminescu a fău­rit o etică valabilă pentru timpuri de înnoire şi de înnobilare morală şi spirituală a societăţii şi a omului.

Aici stă valoarea maximă a operei eminesciene, în această lecţie sublimă de idealism, pe care el a dat-o naţiunii române, cu o autoritate pe care nimeni nu a mai egalat-o până azi. Exemplul vieţii lui Eminescu vine să probeze că este posi­bilă o viaţă fără concesii, fără umiliri şi fără îngenunchieri în faţa moralei succe­sului sub toate formele ei.

Numai printr-un abuz de cuvinte a putut fi numit pesimist un poet, care, pro­fesând o concepţie superioară a vieţii şi a omului, a oferit cea mai formidabilă lecţie de adevărată trăire a ideilor de care era însufleţit. Pesimist nu este acela care constată răul şi îl înfierează, ci acela care crede că omul, slab din fire, nu poate învinge răul. Or, lecţia operei lui Eminescu stă tocmai în a arăta că omul, fiinţă spirituală, are toate mijloacele de a se realiza conform cu cerinţele şi imperativele regiunii superioare a fiinţei lui.

Adoptând o concepţie idealistă a omului, Eminescu, dacă e vorba să-i căutăm corespondenţe, e mai aproape de gândirea lui Kant decât de aceea a lui Schopenhauer cum în mod abuziv s-a pretins.

Este uşor de înţeles acum că univer­salitatea lui Eminescu vine din această dimensiune singulară a operei lui: faptul că e însufleţită de un ideal ce nu va suferi nici dezminţiri, nici înfrângeri.

Este o şansă unică pentru literatura română de a fi primit de timpuriu un mesaj poetic atât de sublim, a cărui măreţie stă în puterea cu care înfruntă timpul, fără a se uza. CONSTANTIN MICU

Nu ştiu când l-am cunoscut pe Mihai Eminescu. La vârsta noastră, când n-aveam în urmă un prea lung parcurs de reminiscenţe şi de evocări, destăinuirea aceasta a unei adânci intimităţi intelec­tuale pe care la acest popas comemorativ, o socotim ca un act necesar de confesiune artistică – ne umple de multă şi nespusă jenă autobiografică.

Nu-mi amintesc bine dacă a existat un anume moment, decisiv şi transfigu­rant, de revelaţie sau de uimire, nici dacă am avut conştiinţa clară de eveniment şi de sărbătoare, a acestei întâlniri spirituale.

Înaintea lui Eminescu, în anii primei ucenicii şcolăreşti, citeam pe Coşbuc şi Goga, mai ales poeziile de război ale primului, pe care le recitam emfatic, orgolios oarecum, cu patriotismul acela războinic şi naiv al anilor copilăriei.

Noi, posteminescienii – va fi poate, aceasta, o delimitare istorică a noastră, o definiţie care ne va cuprinde nu numai cultural – suferim cu toţii, printr-un destin anume, divina tiranie a Zeului. El ne-a creat un spaţiu spiritual – pentru multă vreme sau, poate, pentru eternitate – şi ne impune condiţii necesare de existenţă, neînduplecate. Suntem născuţi într-un univers spiritual eminescian, suntem apri­oric eminescieni. Ne regăsim în spirit prin Eminescu, descoperind treptat anumite reminiscenţe subiacente, cunoaştem retro­spectiv, pe un ecran determinat al spiritu­lui, ca în mitul platonic. Noi nu cunoaş­tem, ci recunoaştem. Nu trăim, noi re­trăim, regăsim, ne regăsim. Aşa încât este fatal ca, odată cu lărgirea experienţelor intelectuale să te regăseşti identic în spiri­tul lui Eminescu, chiar dacă în vremea aceasta ai colindat, pe cât se putea atunci, încă multe literaturi. Fiecare nouă evazi­une, consumată în ascuns, ca un delict, ca un adulter, era urmată de o mai aspră pe­nitenţă, de o mai fierbinte pasiune. Iubeşti infinit toţi marii poeţi ai adolescenţei, dar mai presus şi mai exasperat te copleşeşte amorul total al lui Eminescu. După toate trădările urmează, însă, întoarcerea peni­tentă şi definitivă.

Am avut impresia, la un moment dat, că-1 cunoaştem de când lumea, că-mi fusese întotdeauna prezent în spirit, că nu mai aveam nevoie să-1 citesc, fiind asimi­lat de mai înainte. II recitam însă, îl declamam, îl rosteam în gând, îl murmu­ram. Versurile lui îmi sunau familiar şi intim, prieteneşte, parcă îl auzisem de mult, într-o îndepărtată poveste. Au urmat apoi lecturile frenetice, anii aceia de cumplită beţie livrescă şi n-am mai putut să sting otrava eminesciană.

Totuşi, primele iubiri adolescente, tremurate în vers şi melancolii, au fost pecetluite cu o trădare grea. Le-am petre­cut sub luna altor poeţi, cu Musset şi Lamartine mai întâi, cu Heine şi Lenau, cu alţii după aceea. Mă consumă şi acum regretul teribil de a nu fi iubit niciodată alături de Eminescu. Nu este încă prea târziu, deşi, ştiu prea bine, s-au dus de-acum anii sfinţi ai inimii preacurate.

Două amănunte, înduioşător de banale, leagă de un anumit timp amintirea primelor descoperiri ale Luceafărului. O fată frumoasă şi palidă, ca tinereţea ei osândită de tuberculoză – vecina noastră de atunci – cânta adesea „Pe lângă plopii fără soţ”, sfâşietor de trist şi plângea întruna. Pentru mine, melodia aceasta săracă era atunci de o supremă, emoţionantă fru­museţe, era poezia. Altădată, într-o oră de clasă, absent la ce se petrecea în jur, devo­ram sub pupitru „Geniu pustiu”, când pro­fesorul de română, abuzând de naiva lui autoritate, năvăleşte spre mine şi-mi smulge pe sărmana Poesis, corpul delict al infracţiunii mele şcolare.

Dar acestea n-au nici o însemnătate pentru întâlnirea cu Eminescu, de dincolo de timp, dintotdeauna.

Pentru cine cunoaşte cât de cât poezia universală, de la Homer încoace, de la Baghavad Gita, ştie că Eminescu se află printre fiinţele cele mai de sus, printre luceferi. Într-o anumită ierarhie a spiritu­lui – fără nici o normă, dar pe care suntem ispitiţi câteodată să o facem – nu ezităm să-1 rânduim pe Eminescu în Olimpul suprem, alături de Homer, de Virgiliu, de Dante, Shakespeare, Goethe, Dostoievski, marii latifundiari ai poeziei. Ca poet liric însă, tot Eminescu ni se pare voievodul. Nutrim o adâncă simpatie pentru dl. Mihail Dragomirescu, de când am aflat că dânsul, cel dintâi, s-a încumetat să facă această afirmaţie.

La loc de frunte în cultura univer­sală, Eminescu nu este încă cunoscut după rangul lui. Şi nici nu ştiu dacă va fi destinat să fie. Arta lui, legată inseparabil de limba noastră, pe care el a valorificat-o aşa cum se ştie, nu poate fi cunoscută în haine străine. Legată de virtuţile miste­rioase ale limbii româneşti şi de magia ei melodică, traducerile o degradează, o corup, o inferiorizează. Destinul emines­cian se leagă de cel al limbii noastre. Mai este o singură salvare: un imperialism spiritual românesc, care să ne impună în atenţia universală şi să ne consacre limba. Dar acesta este un vis prea frumos şi prea mare, deocamdată.

Pentru noi, ca Români, Eminescu este o valoare absolută, o forţă spirituală unică şi inaccesibilă. El semnează, cum spuneam altădată, primul nostru zapis de boierie spirituală. Cerut de destinul românesc, el ne legitimează prezenţa în istoria culturii, ne potenţează, ne sporeşte. Suntem mari prin prezenţa lui între noi. Toţi suntem rezumaţi în el, ca într-o esenţă ideală, în ceea ce avem noi mai au­tentic şi mai adânc.

Cu toate acestea, nu îl cunoaştem încă, nu îl avem pururi prezent în noi, viu şi inseparabil. Trebuie să îl merităm, să ni-1 apropiem, să ne împrietenim cu el, să ne identificăm. Felul cum a fost sărbătorit anul acesta rămâne o mare tristeţe pentru sărăcia noastră culturală, pentru încă dureroasa lui absenţă în spirit. Lângă teiul lui sfânt nu s-a adunat tot neamul, într-o unanimă procesiune, să-1 preamărească prin liturghii şi în tăcere.

Văd dar, pentru tinerele generații intelectuale, o grandioasă, o apostolică misiune: de a converti ţara întreagă întru Eminescu si a o boteza întru numele lui. Amin! HORIA NIŢULESCU

Am cunoscut pe Eminescu la o vârstă când nu puteam să-mi dau seama de geniul lui. Mă încânta armonia ver­surilor din „Luceafărul”, mă indignau, până la revoltă, adevărurile din „Împărat şi proletar” şi mă exaltau miresmele poeziilor sale de dragoste; dar de aici şi până la înţelegerea vastei orchestraţii lirice, a poeziei lui Eminescu, a trebuit să treacă multă vreme. Astăzi, când eu însumi încerc să descifrez alfabetul tainic al creaţiei poetice, înţeleg ce departe eram, la început, de cunoaşterea – de adevărata cunoaştere – a lui Eminescu şi cât de ne­cesară îmi este acum această cunoaştere…

Animat, în primul rând, de o fierbinte pasiune de ceea ce este etern omenesc, poezia lui Mihai Eminescu dă, totuşi, vieţii, un sens ce depăşeşte pe acela al uniformităţii diurne; căci numai dinco­lo de aceasta poetul descoperă miracolul existenţei, esenţa pură a trăirii ideale. Valabilitatea actuală a poeziei sale, aici trebuie căutată, indiferent de planul pe care am situat-o, pentru cercetare. TEODOR SCARLAT

Cum l-am cunoscut pe Eminescu? Întrebarea mă surprinde, mă tulbură, mă pune în faţa unei nedumeriri groaznice. Cum l-am cunoscut? Dar l-am cunoscut, oare? M-am ridicat eu în admiraţia, în cul­tul deosebit pe care i-1 port până la o înţelegere întreagă? E drept, l-am bănuit adesea, mi-am apropiat de multe ori câte ceva din vasta realitate a operei sale, din semnificaţia ei înaltă. În sufletul meu a avut totdeauna un loc de frunte, în râvnirile mele a fost totdeauna o ţintă. Dar l-am pătruns eu oare în toată marea şi adânca lui personalitate? A fost el pentru mine vreo­dată un subiect epuizat, o certitudine? Aş avea prea mică încredere în tinereţea mea şi  prea  puţină  consideraţie  faţă  de Eminescu dacă aş afirma-o. Nu-1 cunosc încă. Sau mai precis, nu-1 cunosc încă definitiv, întreg, absolut. îl bănui doar, îl simt, îl caut. Culmile se privesc, se admiră, se râvnesc în taină. Sunt totdeauna însă prea sus pentru a le putea cunoaşte. În preajma lor te agiţi, te lupţi, te frămânţi. Uneori le invidiezi fruntea înaltă. Foarte rar le atingi cu piciorul. Atunci, numai atunci le pricepi cu adevărat.

Care este valoarea lui actuală şi uni­versală? Răspuns impersonal, didactic. Din ceea ce cunosc, din ceea ce se afirmă, din ceea ce se scrie pretutindeni, reiese clar părerea generală că Eminescu este considerat astăzi printre marii poeţi ai omenirii şi că valoarea operei sale nu este cu nimic mai prejos decât a unui Leopardi, Rilke, poate chiar Goethe.

În ceea ce priveşte însă actualitatea acestei opere, chestiunea mi se pare mai discutabilă. Fără să cred că ar fi depăşit, este absolut clar că de mult nu mai trăim un moment Eminescu. Trăim un moment Blaga, mai puţin un moment Arghezi. Dar un moment Eminescu nu. Imens, bogat, aşa cum ştim precis că a fost, el ne apare azi doar în perspectivă istorică. Eminescu e prezent aşa cum sunt prezente cele câte­va personalităţi mari ale literaturii univer­sale. Opera lui e actuală, întrucât universalitatea, eternitatea se pretează la actualitate. Nuanţa specială a acestei opere însă, felul ei de a se înfăţişa lumii, mi se par azi aşezate definitiv în istorie. Un moment Eminescu nu mai avem, cu tot interesul acordat operei sale nemuri­toare. De aceea eu cred că toate acele tra­duceri, bune sau rele, care se fac azi din această operă în limbile apusene, nu mai prezintă decât o importanţă informativă. Ele trebuiau făcute cu cel puţin 50 de ani mai înainte. Astăzi Eminescu nu mai poate influenţa. E un pisc măreţ, totdeauna unic, totdeauna dominant, dar din ce în ce mai îndepărtat în zare. ION ŞIUGARIU

(I. nr. 5-6, iunie-august 1939).

 

             

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.