7 august 2012

Mesterul Manole literar.tecuci.eu  105x150 Eminescu vazut de Mesterul Manole  Am închinat numărul acesta marelui poet, ca un omagiu adus de generaţia noastră aceluia ce va rămâne veşnic în cul­tura noastră ca un prototip al omului tânăr. Cele două întrebări pe care le-am trimis membrilor grupului nostru au o dublă semnificaţie: una personală, (Cum l-aţi cunoscut pe Mihai Eminescu?) strâns legată de procesul intim declanşat în momentul apropierii fiecăruia din noi de opera poetului, iar cealaltă (Care credeţi că e valoarea actuală şi universală a operei lui?) o valoare general-literară, privind valabilitatea în timp şi spaţiu a aceleiaşi opere. Răspunsurile pe care le publicăm mai jos închid deci două concluzii diferite ca structură, însă la fel de importante pen­tru paginile acestei reviste. Căci pentru noi momentul de contact al poeziei emi­nesciene cu sufletele noastre şi valabilita­tea ei actuală şi universală prezintă aceeaşi covârşitoare însemnătate. Mişcarea de la „Meşterul Manole” îşi află o semnificativă corespondenţă în aspectul european pe care-1 prinde, din ce în ce mai mult, figura de erou şi de poet a lui Mihai Eminescu.  Pe Eminescu l-am descoperit foarte de timpuriu. Aş aşeza această bucurie deo­sebită, în cea de-a doua copilărie. Atunci am ştiut de el, atunci l-am iubit cu înmiite puteri. Dar cu puţini ani în urmă, am avut, cum aş putea spune, revelaţia nemărginitei armonii eminesciene. Cetisem pe-atunci un studiu al d. D. Caracostea, de care-mi amintesc vag de tot, unde se încerca rezol­varea problemei sau imaginei luceafărului care tremură-n oglindă. în urma acestei lec­turi, cu o curiozitate de proaspăt adoles­cent, am încercat să „verific”, personal, această „posibilă” imagine. Căutam, în toate părţile oglinzi aşezate în aşa fel ca să pot experimenta ceea ce doream. Cum pri­veam în oglindă aşteptând „marea clipă”, mi-au venit în minte următoarele versuri din „Luceafărul”: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremură-n oglindă/ Căci o urma adânc în vis/ De suflet să se prindă„.

Mi-au fost îndeajuns aceste versuri, rostite încet în faţa oglinzii ca să am de-atunci descoperite marile taine ale sin­gurătăţilor eminesciene. Nu ştiu nici până acum, dacă am văzut luceafărul, dar nu mă îndoiesc că pe Mihai Eminescu, tatăl nostru al tuturora, l-am descoperit în oglindă, aşa după cum nesfârşitele pajişti ale tristelor singurătăţi rilkeene, le-am intuit într-o seară, după miezul nopţii, pe drum, când o frunză de plop s-a lăsat pe umărul meu drept, desprinsă din nu ştiu ce nevăzut cer.

Universalitatea operei eminesciene? S-a vorbit prea mult despre această cali­tate a marelui poet. Aş mărturisi, aici, printre altele, părerea de rău că Eminescu n-a fost tradus, atunci când trebuia. Acum ar interesa, cred, numai ca istorie literară universală, comparată. El aparţine întregii lumi, dar mai ales nouă ca Români. Şi ca încheiere aş fi foarte fericit să nu mai aud discutându-se „rezistenţa” unor poezii eminesciene. E un lucru plin de tristeţe şi compătimire. OVID CALEDONIU

În vreme ce Românii şi-1 găsesc pe Eminescu în aerul şi în zările câmpiilor şi în glasul omenesc al pădurilor, eu l-am cunoscut într-o sală cenuşie de universi­tate, dar sufletul rătăcind pe urma visurilor care te cheamă afară, a fost legat de această frunte limpede de erou, de părul nesfârşit semănând a chivără de războinic, de ochii care dezvăluiau cu înfrigurare aproape bolnavă. Doinele, ciobanii, Feţii Frumoşi, pluteau în această sală pentru că Eminescu – şi aceasta este valoarea lui naţională – are putere de vraci de a lua de pe lucruri şi de pe fiinţe zgura cu care vremea şi legăturile dintre oameni le îmbracă reducându-le la generali­tatea care înseamnă tăgăduirea formei ce individualizează, fără însă să neso­cotească – şi aceasta este valoarea lui uni­versală – glasurile adânci care din miezul fiinţei lor mărturisesc în chip simbolic rudenia lor cu marea familie omenească. Pentru această pricină duhul lui poate să depăşească fruntariile pe care el însuşi le-a tras patriei lui, fără teamă că îşi va pierde, ca Anteu, puterile; pentru această pricină cuvintele pe care el mi le-a spus cea din­tâi oară, în dimineaţa în care mi-a apărut în faţă, au devenit, împreună cu altele, tovarăşele mele credincioase. El este unul din tovarăşii care nu au nevoie să aştepte la pragul sufletului tău pentru ca acesta să fie gata să culeagă tainicele cuvinte ale poeziei; care cunoaşte frământata şi tulbu­rea noastră vreme şi îţi apare, nechemat, alături, arătându-ţi el însuşi prilejurile şi chipurile pentru ca sufletul tău să nu nesocotească bucuria de a se regăsi în seninătatea meditaţiei spirituale.

Eminescu este unul din poeţii care pot să spună ceva atât în durere cât şi în bucurie, ca şi Leopardi, într-un chip atât de convingător şi pătrunzător încât şi sufletul cel mai bine ferecat de cutele fiinţei lui într-o îndărătnică singurătate, au poate să se dea în lături de a împărtăşi accentele de omenească şi blândă căldură pe care le dovedeşte în manifestările minţii celei mai ascuţite, scăpărând de viaţă intelectuală, ca şi în cele ale simţămintelor adânci şi tulburătoare. Gloria a săpat atât de adânc în durerea noastră pricinuită de moartea lui că, în loc de tânguiri, acum izvorăşte cântul lui puternic împletit pe trupul veşniciei, fau­ne de vremea ce mângâie toate fiinţele înfrăţite cu el. MARCELLO CAMILUCCI.

Generaţia care a terminat liceul prin 1931, din care fac parte, ca şi celelalte care au precedat-o, n-a cunoscut cum se cade pe Eminescu. Puţine exegeze şi în general un entuziasm didactic pentru întreaga lui operă. Imediat acelui an începe „momentul Eminescu”, datorită căruia s-a creat o vrajă cu totul specială, mitului, prin care conştiinţele ce trăiesc în ideea culturii îşi întăresc credin­țele în forţa poetică a acestui neam, se sprijină pe cea dintâi mare forţă şi pot privi cu mândrie, de jur împrejur, spaţiul eternităţii care ni s-a fost deschis. Era absolut necesar să apară o resuscitare a interesului pentru Eminescu. O afirm cu toată convingerea, căci orice mare creaţie aflată în spate stimulează şi-mpinge la mai mult. Dar nu numai atât; trebuie să ne arătăm demni de Mihai Eminescu. Şi prin truda atâtor eminescologi, de merite diferite, prin numeroasele dezbateri ce-au întreţinut vie flacăra spiritului său – aşa cum se spune -, ne-am arătat demni de el. Alta este perspectiva tinerilor de astăzi despre Eminescu. Iar cea justă nu era cea a noastră. Personal, încă nu-1 cunosc pe Eminescu. Dar cred că voi ajunge să-1 cunosc. El se află într-un laborator profund, cu o lumină prea mare. Cuvântul vibrează altfel, spaţiile se desfăşoară după alte ritmuri, viaţa se leagă după alt sânge, decât cel comun. Mi se pare nou. Fie că-1 cetesc în gând, fie că-1 cetesc tare. Şi-apoi sunt convins că este unul dintre cei mai mari lirici ai omenirii. Necunoscând bine multe literaturi nu pot s-o afirm decât cu o cre­dinţă personală. Dar în faţa francezilor şi-a italienilor pot să mă gândesc în destulă libertate la aceasta. Şi-o fac cu o volup­tate necesară, stenică. El este un liric uriaş, un poet; o muzică şi-un vis, fără drame. Vâna eternei poezii 1-a fost miruit. Opera poetică eminesciană va fi nemuri­toare precum şi vie, pe când cea politică va putea trece cândva, dintr-o perspectivă politică deosebită, ca document istoric. MIHAIL CHIRNOAGĂ.

Cred că opera lui Eminescu, atunci când e vorba de universalitate, se reduce la lirica lui, în timp ce actualitatea nu poate fi recunoscuta decât acelora dintre articolele lui politice, care încearcă soluţii la prob­lemele încă nerezolvate astăzi. Ceea ce nu înseamnă că lirismul eminescian e mai puţin actual, în sensul larg al cuvântului, (adică nu cinematografic, de Fox-Movietone.) Pentru că, dacă e să-1 credem pe Théophile Gautier, unul dintre poeţii care au intuit în încercările de teoretizare asupra lirismului, mai bine decât în versurile lor, esenţa poeziei, – liris­mul n-ar fi lirism decât în ceea ce conţine el universal, etern, imuabil, comun adică tutu­ror oamenilor, indiferent de determinările hic et nunc. Preocupat în egală măsură să se exprime, ca şi să se exprime pentru alţii, creatorul de artă în genere luptă între nevoia intimă de a se dezvălui în aspectul său cel mai caracteristic, mai propriu, – şi cerinţa care ţine de natura socială a artei – imposibilă fără public – de a se face cât mai deplin înţeles. Abordând în general temele mari ale umanităţii, (Dumnezeu, dragostea, moartea), scriitorul liric s-ar reduce la banal dacă n-ar utiliza o tehnică alta decât a tuturor, să le exprime. Aici ar interveni una din laturile originalităţii sale. Pentru că cealaltă se manifestă chiar în resimţirea, de către poet, a acestor aşa-zise „teme universale”. Înzestrat cu o viziune sa, a lumii şi vieţii, Eminescu e departe de a fi original numai în mijloacele de expresie. Lucide intuiţii, adânc răsfrânte în suflet și personal ordonate după liniile de forţă fanteziei sale creatoare, sunt forjate într-o măiastră – prin noutate şi justeţe – expresie artistică, într-un cosmos accesibil nouă numai datorită lui. Universală e poezia Luceafărului-român prin ceea ce exprimă; valorile pe care ea le pune în evidenţă sunt ale tuturor, adresate tuturor, însă nu în felul tuturor: interesul pentru ele sporeşte prin umanitatea vie, care nu poate fi decât individuală, vibrând în fiecare vers, cu muzicalitatea proprie sufletului specific timbrat, al poetului aceluia de atunci, pe numele său anumit… Actualitatea poeziei acesteia nu e decât universalitatea ei în timp. Desfăşurată în peste tot şi oricând, poezia lui Eminescu trăieşte în aceste dimensiuni numai prin ceea ce e în ea, supus definiției lirismului. ION FRUNZETTI.

Datorez primul contact sincer cu opera lui Eminescu, prietenului Constantin Micu, poetul şi eseistul care comenta odinioară la şezătorile societății „Ion Eliade Rădulescu”, a elevilor de la Colegiul Naţional Sfântul Sava, versurile misterioase ale comemoratului de azi.

La una din aceste şezători, Constantin Micu, a cărui fire se afla la antipodul exte­riorizărilor mele, a vorbit despre Eminescu, cu verva şi elanul anilor de atunci. Ţin mine versurile din care confe­renţiarul din clasa VII-a B căuta să extragă esenţele romantismului emines­cian şi al căror corespondent muzical l-am întâlnit mai târziu în uvertura – la „Freischütz” de Weber: „Se tot duc, se duc mereu,/ Trec în umbră, pier în vale,/ Iară cornul plin de jale/ Sună dulce, sună greu./ Blându-i sunet se împarte/ Peste văi împrăştiat,/ Mai încet, tot mai încet,/ Mai departe… mai departe…„ Păstrez peste ani amintirea acestei şezători şi glasul sonor al prietenului de azi, care scanda, în seara tristă din amfiteatrul unei adolescențe, strofele divinului romantic. Şi cred că în special simbolul acesta adună în juru-i cunoaşterea adevărată a autorului său. Căci Eminescu e tipul de om şi de scriitor către care au tins toate strădaniile romantismului. Viaţa sa, mai bogată în experienţe şi în senzaţional intim decât a oricărui Musset, Lamartine, Schelling, Schlegel ori Leopardi, e atât de conformă unei ortodoxe trăiri romantice, încât s-a dăruit cu uşurinţă biografilor care nu trebuiau să fie prea inventivi pentru a oscila către latura romanţată a genului. Iar „Luceafărul” e fără îndoială cel mai su­blim poem al ultimelor două veacuri. Valoarea actuală şi universală a lui Eminescu stă, cred, în armonia perfect realizată a personalităţii sale literare şi omeneşti.

Autor VINTILĂ HORIA

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.