16 august 2012

Ovid Caledoniu literar.tecuci.eu  94x150 Ovid Caledoniu   Talent remarcabil, cultivat cu noblete si demnitateENDYMION

Trist incendia amurgul pe clăi,
Endymion la gura fântânii
Fluturii sus pe umerii săi,
Cântec duios în inima stânii.

Poate mult el s-a visat
Domn din cer spre zări eterne,
Mieii la păscut din sat
Duceau vise în caverne.

Ore se-oglindeau de sus,
Triste-n apele de munte
Gându-n nori îi era dus
Selenis în joc pe frunte.

Menestrel cu lira-n brâu,
Stă-n livezi si calm e.
Luna rătăcita-n râu
Stele alunecă în palme.

Fruntea ninsă în amiezi,
Cerul clar, în ochi pe buze
Cânt de sus, să nu mă vezi
Zare verde-n nouă muze.

Fir de păr în cârlionti,
Si pe tâmple luciu de aur,
Mieii, ca niste arhonti,
Îl primeau cu râs, cu laur.

Toamna de sosea cu vin
Si cu albe păstorite
Le storcea pe rând cum vin
Struguri pe la miorite.

 

SCRISOARE

Prietene, aici toate se cunună cu zarea,

Și buciumul își plimbă glasul prin văi,

Norii au coborât aproape, le-aud suflarea,

Prundișul schițează în humă pașii tai.

 

Eram bolnav de cer, ca de pădure cerbii,

Din crânguri furam luna și-o ascundeam sub perne,

Lungită mi-era umbra în singurătatea ierbii

Și gânduri, oi albe, mânam in caverne.

 

Dar azi, mai tineri stăm, așa, în miez de zi,

Cu frunțile de basm în zările roșii,

Pe vârfuri de munți până valea s-o trezi,

S-adune-n frunze vântul și cerul chiparoșii.

 

CÂNTECE DE MIAZĂ-ZI

Nici-o laudă nu urcă spre ceruri timidă,

Munții își privesc tâmpla-n lumina lunii,

În frunze doarme seva-n singurătăți de omidă

Și-și calcă pe pajiști tristețea faunii.

 

Sub mușchii umezi, în zări plini de rouă,

Când toamna se-ncovoaie încărcate de rodii

Ninge azurul mâinile tale amândouă,

Și-și caută vânătorii cerbul prin zodii.

 

Eu cânt pentru livezi, prin ierburi mari de mi se

Roagă pe dealuri în genunchi și soarele,

Și-mi duc spre ape verzi herghelia mea de vise,

Cum în aripi anotimpul cocoarele.

 

Noi am vorbit mereu de dragoste și moarte,

Unde cerul odată s-a rătăcit prin pădure,

Și-am înecat tristețea pe pajiște de carte,

Laolaltă-n mirosul ținutului de mure.

 

Pe munți mă urc să am și cerul mai aproape,

Cu Pan ciocnesc pocale de rouă din pădure,

Când soarbe sucul frunzei și-o azvârle-ncet pe ape

De-i tremură abia ochii și coarnele dure.

 

Ni s-a-ncurcat și părul cu razele de soare,

Surâdem azi tomnatici pe margini de râu,

Eu, vânător de stele in ritmuri de boare,

El, lăcrimând din gene își uită flautu-n brâu.

 

Ne-apune gândul ca ultima stea,

Și cerul flori în zbor sărută,

Adoarme soarele pe frunze de cucută,

Și toamna bogată la inima mea.

 

Noi toți avem tristeți de schimbat,

Ah,verile calde,cu vânturi și rodii,

Prietene, blând,cu tâmpla în zodii,

La poarta somnului vise mai bat?

 

Din vol. ENDYMION, București,1937, Editura Librăriei Pavel Suru

 

IA-MI, DOAMNE-ACUM, TRISTEȚEA

Ia-mi, Doamne, acum, tristețea întinsă, grăitoare

Și  șterge-mi urma adâncă a pașilor târzii.

Întunecă-mi și steaua și cine noaptea, oare,

Va plânge lângă arbori, când zorii s-ar ivi?

 

Dar ochii-acești-albaștri, treziți în depărtare,

Sub nu știu care ceruri de frunze scuturate

Și mâna obosită ce-apasă fruntea mare

Nu mi le lua, că toate-s prea tinere, curate.

 

Grădina ta pustie va sta mereu sub stele

Și ploaie nu va da ca toate să-nverzească.

O, lasă-mi doar privirea și mâinile mele

Cu care-nsemn lumina ta dumnezeiască.

 

Și casa ta de rodii și toamne ne va fi plină,

Un vânt aromitor pe rând le va străbate,

Vezi cerul străveziu și fața mea senină,

Tăcutul meu tovarăș de Singurătate?

 

MOARTEA POETULUI

Și unul dintre-ai tăi va trece într-o seară

Cu tâmpla-ncărunțită, sub lună, mai încet

Și cântul său, târziu, trezi ne-va iară

Ca frunzele ce cad. El, singur, e poet.

 

Tu urma i-o cunoști și glasul lui subțire,

Dar tristele lui zări se scutură de vreme.

O, toate când vor fi o toamnă-o amintire

Va sta, uimit, spre ceruri, odată să te cheme.

 

Și tot ce-o să viseze, în depărtarea lui,

Spre-ntinsele tăceri, cu-nalta lui privire,

Dă-i, Doamne, vântul tău din stepa somnului

Când ochii-i s-or închide. O dulce amintire.

 

CĂLĂTORIA DIN URMĂ

Veniți, o prieteni dragi, curând n-o să mai fie

Nici-unul dintre noi ce azi cântăm întruna,

Senine seri, voi, ceasuri de melancolie

În care-adoarme gândul și-ngălbenește mâna.

 

Și vom păși-n convoi de lungi poteci de seară

O, va fi timpul sur ca-ntrista adolescență

Și nimeni n-o sa plângă, nimeni să tresară,

Vom asculta tăcuta norilor cadență.

 

Târziu de tot ajunși cu fețele rănite,

Pe țărmul unei zile ce încă n-a apus

Ne strecurăm, în liniști, făpturile-ostenite,

Cu ochi să mângâiem Singurătăți de sus.

 

Veniți, o, prieteni dragi,veniți acum cu mine

Și strângeți mâna scoică, mereu, lângă urechi

Se-aude-n ea lumina stelelor senine

Și-a lunii ce vuiește din cornurile vechi.

Din vol. VRĂJITORUL APELOR , FUNDAȚIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ – București,1942

 

ATÂTEA ECHINOXURI

Pe lespedele sufletului, noaptea

împrăștie izvoarele din lume

ce-au curs pe hărți odinioară

și fără țel și fără nume.

 

Tăcerea scormonește ogoarele din noi

o, toamna fugărită și de amurguri beată!

Și cerul din neștiutele cai

ne chinuie cu suflarea lui înceată.

 

De-aș putea opri tumultul pădurilor

pe la răspântii frânte de insomnii!

Atâtea echinoxuri se dăruie acum,

atâtea frunți în inimă le ții.

 

Și oamenii pământului strigară în zori

să nu moară cântecul. Să nu…!

Pe lespedele sufletului, noaptea,

ucisă de lumină, o pasăre trecu.

 

LESPEDEA DIN RAROGNE

Aici e totul cântec. Nici nopțile nu vin

să tulbure când piatra are nume.

Vânt obosit si trandafir-ascuns venin -

fântână, salt din inimă în lume.

 

Vibrație și-atât. Nu spațiile trezite

de calmele solstiții mai vor să fie ele.

Cuvânt și dezlegare, bun venit e, -

grădină aproape, punte către stele.

 

Și moartea e-aceeași ca orele ce suie

de cazne-mbujorate în stepele de azur,

o simți cum joacă în gură, amăruie,

trecând din oameni în cântecul pur.

 

DE-AI  FI

O, de-ai fi întotdeauna așa cum ești.

întâia izbândă, pururea mirare

ce ne-a învăluit de-atâtea ori în cețuri

și ca un cânt a răsunat in fiecare

atât de blând, că îi știm rostul,

atât de-ascuns, că poate îl găsim

în noi și ca o pasăre tresare,

și vânt în el ne risipim.

O, de-am fi drumul încrucișat,

copacul în picioare, căderile de apă

și timpul ce-ncolțește, bob,

veșmânt festiv să ne încapă.

Cum aș rosti din nou să mă atingă

ce n-a trecut și vine cu îndemn,

ce-abia începe, iarăși ia sfârșit,

lucidă oră, transfigurare, semn.

O, de-ai fi întotdeauna așa cum ești,

pădure trezită, pururea mirare

spre lumea deschisă ca un fruct

și ca un cântec ce sună-n fiecare.

 

ȘI INIMA EI

Mamei

Și inima ei un trandafir era

învăluit în noapte ca statuile-n tăcere,

fluviu revărsat din stânci de lumini,

drum fără margini, foc ce nu piere.

 

Acum e sunet stins printre grădini

și de-o atinge vântul totdeauna cântă

cu-același roșu, autumnal fior -

trecere-n amurg târzie și sfântă.

 

Și mâinile sunt ca mugurii închiși

când ziua rămâne copac fără taină.

și fruct aș vrea acum să mă strângă,

vibrând amândoi sub nevăzuta ei haină.

 

CEA MAI NOBILĂ CULOARE

Sunt lan prin care trece soarele

cu aurul topit în fiecare spic,

mă risipesc în râuri de lumină

și ca un steag în zare mă ridic.

 

În mii și mii de roșii verticale

îmi crește inima, rotund copac,

și nu mai știu, sunt mare amintire,

sau luna dintr-o carte, care tac.

 

Pe creste zbor și am în sân pământul,

e-atâta cer sub mine, stinsă mare,

cu cât în ochii mei te uiți, cu-atât

în tine trec prin cea mai nobilă culoare.

 

Sunt calea mea târzie, nesecată,

și treaptă către tine în vânturi acum,

rămân cu ce mi-ai dat – chemare

să nu mă pierd, albastră stea în drum.

 

Din vol. PASĂREA DE FOC    Editura JUNIMEA, IAȘI, 1973

 

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.