29 iulie 2012

Andrei Stan si Tănase Dănăilă tecuci.eu  150x96 Perenitatea e un vis agăţat de colţul unei stele Stan M. Andrei  Perenitatea e un vis agăţat de colţul unei stele  Stan M. Andrei ca dascăl te simţi negru pentru că nu toţi elevii sunt albi. Dacă ar fi să încapă  poetul-dascăl Stan M. Andrei într-o definiţie, aş spune că este un dăltuitor de frumos. Divinitatea a revărsat în el şi Har şi Dar. Cine crede că folosesc cuvinte mari, doar pentru că dă bine, comite un păcat. Pentru că el şi-a făcut din condiţia de poet şi de dascăl un mod de a fi.  ,,Lumina adunată e lumina cea adevărat” ne mărturiseşte aforistic iar înălţimea cugetării sale nu este doar o licenţă poetică ci crezul său redat printr-o licenţă poetică.
Ceea ce-l uneşte pe poetul cu dascălul din sine este dragostea ridicată la rang de virtute pentru amândouă. Pentru că, numai prin dragoste omul ajunge la virtuţi. Iar a sculpta o viaţă suflete şi cuvinte, e o virtute. ,,Un om nu este doar opera naturii sale ci, mai ales, opera virtuţilor sale” spunea cineva. Aceasta este motivaţia noastră de a fi şi motivaţia pământului de a ne ţine.  Citiţi-l şi-l veţi cunoaşte pe Stan M. Andrei.
Tănase Dănăilă: Dragă Stan M.Andrei, ne cunoaştem de ceva ani, aşa că îţi propun să nu ne mai formalizăm protocolar şi să folosim formula de adresare la persoana a doua, aşa cum o facem în relaţiile personale. Eşti un dascăl special, şcolit temeinic, de-adevăratelea, nu ca acum când se intră cu buletinul şi se iese cu diploma.Numai că, nu te-ai rugat la timp să fii ferit de ispite şi, iată, te-ai apucat să scrii poezii. Şi ţi-a ieşit. Ai publicat  cărţi, şi, fără să te tămâiez, mi se par adevărate giuvaieruri. Întrebarea de început este: ce –ţi veni, tu ai căutat poezia sau ea te-a căutat pe tine?
Stan M. Andrei: Uite că-mi veni. Cum? Nu ştiu. Ne-am întâlnit, ne-am plăcut şi-am rămas împreună. Fapt pentru care soţia  este geloasă, aproape supărată. Nu ştie cum să mă reţină mai mult în braţele ei. Poezia nu-şi face probleme deoarece are modalităţile ei de seducţie. Pentru mine e greul: trebuie să asigur pe fiecare în parte de dragostea cea mare. Zodia mea, a Gemenilor, îmi spune că pot fiindcă în anumite momente fac cât doi; îmi dă curaj să merg mai departe.

Tănase Dănăilă:  Care sunt oamenii şi momentele de cultură care au acţionat în formarea ta?
Stan M. Andrei:  În primul rând trebuie să pomenesc părinţii care, ţărani adevăraţi, au ştiut să întreţină în casă o atmosferă prielnică frumosului: au recitat poezii, au citit cărţi în anotimpul de iarnă, au cântat, au vorbit versificat, au prins poezia lucrurilor, au colorat discuţiile cu musafirii cu fragmente din Coşbuc, Goga, Dulfu, Dorz, Alecsandri sau din folclor. Şi mie îmi sunau frumos în ureche.
Apoi, amintesc pe doamna învăţătoare Sultănica Tudor, pe domnii profesori de limba română Gheorghe Tutulan şi Maria Bănescu. Dumnealor mi-au cerut să învăţ şi să scriu poezii, ori să recit poezii la serbări.
Recunoştinţă din tot sufletul port scriitorilor care m-au ajutat: Constantin S. Dimofte, Cezarina Adamescu, Gabriela Ciobotaru, Mihai Andone, Adi Secară, Coriolan Păunescu , Alexandru Cvitencu, Corneliu Stoica, Maria Petra, Speranţa Miron, Ion Chiric.
Momente de cultură importante au fost destule: serbările şcolare şi cu liceenii satului natal, cenaclurile literare, lansările de carte, medalioanele literare, salonul literar „Axis Libri”, spectacolele de poezie conduse de Adrian Păunescu ori de Grigore Vieru, vernisajele unor expoziţii de artă plastică şi multe altele.

Tănase Dănăilă:  Poezia e un ingredient, pentru un dascăl?
Stan M. Andrei:  Indispensabil, spun eu. Are o aromă deosebită. Şi creează o stare de sărbătoare…
Un dascăl trebuie să prindă lumina şi umbra din sufletul fiecărui elev. Identificarea acestora se face cu diverse metode. Crearea condiţiilor de manifestare a lor se realizează cu ajutorul cuvântului filigranat, cu ajutorul poeziei. Şi orice suflet sensibilizat îşi arată faţa aceea frumoasă pe care dascălul o poate face cristal. Când elevul îşi arată faţa urâtă, dascălul încearcă să o albească.
De multe ori, poezia ajunge metodă de predare sau vehicul pentru cunoştinţe. De aceea am creat volumul ,,Sărbători gramaticale”, să dau o haină de sărbătoare lecţiilor de gramatică şi să fac uşor asimilabile noţiunile aride ale acestei discipline. Dar de poezie mă folosesc şi la celelalte obiecte de învăţământ: cunoaşterea mediului, matematică, istorie, geografie, educaţie plastică, educaţie civică, educaţie muzicală.

Tănase Dănăilă:  Poezia ta se naşte din stări conjuncturale sau e frământată îndelung în eul tău?
Stan M. Andrei:  Mare minune e naşterea unei poezii. Iubire şi jertfă. Zidire de altar. Unele poezii au fost strigătul unor stări conjuncturale, puncte pe harta trăirilor în momente diferit ocazionate. Altele, pur şi simplu, fulguraţii ale Duhului Sfânt, coborâte în taină în candela fiinţei mele. S-au ivit dintr-o suflare, indiferent de locul în care m-am aflat. Sunt şi multe purtate şi frământate, dospite şi iar frământate până când emoţia   şi-a găsit aşezarea în fruct, în frumos, în bine.

Tănase Dănăilă:  Crezi că poezia e un mijloc de a produce mutaţii în om?
Stan M. Andrei:   Cu siguranţă, da. Poezia ajută pe om să-şi construiască propriul altar în care să vină Dumnezeu să locuiască. Îi ridică valorile morale la rang de virtuţi. Îl ajută să revină la matricea de unde a plecat, păşind cu pietate pentru a nu răni sufletele strămoşilor. Cultivă ruşinea, demnitatea, onoarea  -  pilonii pe care se sprijină familia şi societatea. Îl învaţă care este lumina cea mai pură, chemată să izvorască lumina de sine. Îl poartă într-o călătorie  spre luminişul fiinţei. Astâmpără inima. Îl pune în comuniune cu elementele naturii iar frumuseţea comunicării ia forma aerului dragostei, armoniei, păcii veşnice. Îl formează să strângă în candela din suflet picături de lumină.
Şi toate acestea, cu anumite condiţii: să fie în preajmă lupa, insistenţa, perseverenţa, uimirea, bunăstarea de suflet, catedrala iubirii; să se vrea schimbarea; să se conştientizeze efectele schimbării şi să se evalueze periodic.

Tănase Dănăilă:  Am să-ţi citez din poezia ta:
Cuvântul
Pune frunzele pe ramuri
Cu gingăşie şi speranţă.
(Continua lecţie)
Întrebarea se adresează şi dascălului, şi poetului din tine; pot fi puse frunzele pe ramuri fără gingăşie şi speranţă?
Stan M. Andrei:  Răspunsul e clar nu. Gingăşia şi speranţa sunt datele problemei când pornim la înfrunzire. Gingăşia arată condiţiile şi metodele, posibilităţile de realizare, iar speranţa se referă la scop, trăinicie, viitor. Împreună alcătuiesc crezul nostru în împlinirea destinului.

Tănase Dănăilă:  Literatura, în genere, este într-o continuă transformare ca formă de expresie. Tendinţa este spre încifrare, spre esenţă. Ai în vedere ca poezia ta să capete perenitate?
Stan M. Andrei: .  Perenitatea este un vis agăţat de colţul unei stele. Depinde foarte mult de care colţ este prinsă şi cum e prinsă. Dacă este de colţul de jos, cu scurtă durată a fost bătută. Dacă se află pe alte colţuri, cu durate mai mari a fost înnobilată. Eu încerc să ajung la esenţă, având în vedere structura mea şi plânsul semenilor: nu mai e timp şi pentru citit poezie. De aceea, sticla mică, poezia scurtă.

Tănase Dănăilă:  Ca dascăl şi poet, cu o structură sufletească mai limpede, te îngrijorează faptul că, nu numai în social, ci şi în şcoală, care era un templu al luminii, urâtul a cam început să fie scris cu majuscule?
Stan M. Andrei: E strigător la cer. Mă doare. Şi durerea aceasta continuă mi-a afectat şi trupul. Şi când mă gândesc ce muncă frumoasă am şi n-o pot face aşa cum o simte fiinţa mea (pedagogia este sau nu este în sânge), din diverse motive, mă apucă fuga după spini, ori mersul pe culoarele istoriei pedagogiei sau poposirea în grădinile poeziei, să culeg frumosul şi să-l ning peste toată lumea. Dar cineva îmi spunea că a trecut vremea apostolatului…Oricum, eu îmi fac altar şi în fiecare an, de Paşti, mi-l dau cu var.

Tănase Dănăilă:  Orice dascăl doreşte să comunice de la catedră, adevărul său. Care este adevărul tău propriu pe care te osteneşti să-l infuzezi învăţăceilor tăi?
Stan M. Andrei:  Învăţătorul începe arzând şi sfârşeşte arzând pe acelaşi altar al înălţării şi al amintirii. Mă chinui să zidesc o biserică în sufletul fiecărui elev, cu nădejdea că aceasta e singura pricepere de Doamne-ajută a mâinilor şi minţii mele, fie şi o chilie a la Daniil Sihastrul. Şi tot ar fi o binecuvântare pentru neamul românesc. Nu cred că mi s-a întâmplat să nu fi dat copilului ceea ce mi-a cerut. Cel tare mi-a cerut cu vorba, cel slab mi-a cerut cu privirea. Pe amândoi i-am omenit. E mare lucru să prinzi rugămintea copilului când e-n floare.
Fiecare om, pentru a fi mândru de această ,,substanţă” , trebuie să crească drept.
Numai prin muncă îşi capătă limpezimi vizuale, adevărate ajutoare pentru a urca mai uşor dealul şcolii. Să slujească în mod cinstit semenilor. Nimic durabil nu se zideşte fără gândire, perseverenţă şi voinţă. Evoluţia este vânată de involuţie. Totdeauna să aibă în vedere să cânte în corul celei dintâi. În tot ce întreprind să aibă în atenţie performanţa. Cât de mică dar să fie. Să nu aibă orgolii exagerate. Un pic de modestie nu strică. Cultura înalţă. Dragostea de patrie să fie unul din viciile oricărei persoane. În familie se construiesc bucuriile cele mai mari şi mai durabile. Lumina adunată e averea cea adevărată. Cântecul ei fiecare să şi-l facă un colind ca să simtă pe ramuri gândurile-nmugurind. Oricine, indiferent de profesie şi de vârstă, să păstreze primăvara în suflet deoarece numai cu ea învredniceşte povestea care este.

Tănase Dănăilă:  Idealul de perfecţiune al omului e o iluzie?
Stan M. Andrei:   Perfecţiunea este în relaţie cu evoluţia şi cu inteligenţa. Deci, această virtute cunoaşte înfăţişări succesive în timp. Până unde poate urca? Până la înălţimea lui Dumnezeu, deoarece el o întruchipează, având atributele: atoateştiutor,iubire necondiţionată, bunătate absolută. Pentru noi rămâne un ideal. O proiecţie a noastră. Dorim s-o atingem, dar de la dorinţă la împlinire e ,,o cale-atât de lungă” (vorba poetului) şi tare anevoioasă. Cercul omului nu se închide perfect datorită imperfecţiunilor cauzate de neştiinţă, neputinţă, renunţări, păcate, amăgiri, socotirea ficţiunii drept realitate etc. Dar care sunt imperfecţiunile? Care este rostul lor în viaţa noastră? Cât de mici sau de mari sunt ele? Ce ne-am face fără ele atâta timp cât rezolvarea uneia impune mersul înainte spre rezolvarea perfectă a celei următoare? Deci, perfectibilitatea face parte din noi pentru că am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Tănase Dănăilă:  Am pus această întrebare pentru că iată ce spune Balzac: Cusururile necombătute în timpul şcolii devin vicii în viaţa omului. Dacă este adevărată această reflecţie – şi este-e jale. Pentru că tinerii sunt doldora de cusururi iar mijloacele de a le combate sunt anemice, sistemul educaţional însuşi trebuie resuscitat. Să înţelegem că vom avea o generaţie plină de vicii?
Stan M. Andrei:  Tot ce e posibil. Societatea e în derivă. Nu se vrea a se mai cunoaşte adevăratele valori. Democraţia noastră dărâmă ceea ce era aşezat într-o bază şi o ierarhie trainică. Părinţii elevilor impun cadrelor didactice anumite principii, ca şi când ei ar fi pedagogii. Şi noua orientare politică de a forma consiliile administrative ale şcolilor din cât mai puţini dascăli şi mai multe persoane ale comunităţii  vine tot în detrimentul calităţii învăţământului. Să dea Domnul ca să asistăm la o recuperare a învăţământului, la schimbare de viziune privind fiinţa elevului şi modalităţile speciale de rezolvare a educaţiei şi instruirii lui. Speranţe mai sunt atâta timp cât pământul mai dă iarbă iar omul este o fiinţă perfectibilă.

Tănase Dănăilă:  Să ieşim din acest corset şi să relaxăm discuţia, să revenim la poezie…
Eu tremur
odată cu trunchiurile
care-şi rostesc rugăciunile plângând
(La unison)

Te afli permanent în empatie cu universul tău apropiat sau numai în zidirea poeziei?
Stan M. Andrei:   Nu întotdeauna în ceea ce priveşte universul apropiat. Nu poţi şti intenţiile şi nici cunoaşte energiile pe care le dezvoltă ,voluntar sau involuntar, cei pe care îi întâlneşti. În general, eu freamăt pentru cei din jur. N-am avut niciodată vreun plan diabolic pentru o anumită persoană, indiferent cât rău mi-a făcut.
Când este vorba de creaţie, da. De fapt, dacă n-ar fi empatie n-ar fi literatură.

Tănase Dănăilă: Poate poetul să rămână absent la ceea ce se întâmplă în fiinţa lumii?
Stan M. Andrei:   În nici un caz nu. Făuritorii de frumuseţi trebuie să fie în mijlocul cetăţii.

Tănase Dănăilă: Poezia e o istorie a inimii omeneşti spunea cineva. Este poezia ta, istoria inimii tale?
Stan M. Andrei:  Este adevărat. Pictorul pictează cu sufletul. Poetul scrie tot cu sufletul. Am în poezie trăirile din comuna mea natală, Galbenu, din comuna care m-a adoptat, Lieşti, şi din Galaţi.

Tănase Dănăilă:  Cum vrei să încheiem acest dialog?
Stan M. Andrei:   Să trăim bucuriile şcolii pentru că ele ne sunt ochii, strigătul, iubirea şi drumul. Ca dascăl, te simţi negru pentru că nu toţi elevii sunt albi. Suferinţă nejustificată, dacă ai ars. Oricum, sufletul meu are un marsupiu. Cu el car suferinţele şi bucuriile copiilor pe care i-am dăscălit.
Ca poet, să-mi dea Domnul puterea să scriu mai bine pentru a conferi cititorilor momente de încântare.
Dacă aceste confesiuni ale lui Stan M. Andrei vor fi citite şi de foşti elevi ai săi, vor fi încântaţi să ştie că dascălul lor de început are anume pentru ei un marsupiu alipit sufletului, în care îi poartă, şi când dacă o adiere nostalgică le vor aduce dorul de a-l revedea, să îl caute în poezia sa. În cuvinte el îşi depune diluţia sinelui.

Interviu realizat de   Tănase DĂNĂILĂ

Niciun comentariu

Niciun comentariu până acum.

Feed RSS pentru acest articol.

Comentariile sunt oprite pentru moment.